CUVINTE NEROSTITE

A sosit vremea ce-o știam venind;
Era în firea firii ca să vină,
Îns-am sperat, cu vremea-mbătrânind,
Pe cale, alte treburi s-o rețină.

Dar, dup-o viață plină de iubire,
După dulci clipe, clipe dulci cărând,
Ca după ploaie, raze de sclipire,
Lucea a morții coasă-amenințând.

Și veșniciile s-au condensat în clipe,
Și clipele s-au prefăcut secunzi,
Și tu, ca perla ce străluce-n cochilie,
Parcă grăbeai, spre groapă, să te-ascunzi.

Și vis îmi pare, și coșmar îmi este,
Momentu-acela-n care, împăcat,
Te-ai rostuit, ca bine să îți fie,
Și ai murit… dup-un adânc oftat.

Albastru violet îmi era cerul.
Albastru, precum ochii tăi ades,
Și brusc a moarte apăsa aerul.
Și mă căzneam să dau vre-un scop, vre-un sens,
Acestui ultim act neînțeles.

Și… m-am trezit la căpătâiul crucii,
Acesteia ce-o ai la căpătâi,
În creieri îmi cântau surd cucii,
Și brusc am devenit al nimănui.

De lângă brațul crucii tale-ți privesc brațul
Ce m-a purtat pe brațe-atât de demn,
Atunci când pașii-mi nu mai țineau pasul
Cu mersul tău ferm și solemn.

Nimic nu va mai fi ca înainte!
Ce-a fost nainte sigur nu va fi..
Degeaba-ți tot promit că-ți sunt cuminte,
Că tu cuminte ești, și-ai fost, și-oi fi..
Și-acum și-n vecii toți care-or mai fi,

Tată ce ai blândețea în cuvinte,
Chiar și acum când nu pot fi rostite.

7 septembrie 2016.
Mănăstirea Dervent.