joi, 25 februarie 2016

LATRĂ CÂINII





Latră câini în noaptea asta albă
Latră la strigoii de prin sat
Latră faptele-mi ce cad ca o năpastă
C-am iubit ce repede-am uitat.


Latră câini la Luna asta mare
Care mi-a fost martoră la tot
La dezmăț, la spaime, la visare,
Și la gândul că n-am să mai pot
Să fiu doar o simplă lumânare.


Latră câini spre gâștele din cer
Care găgăie a moarte și a ceață.
Timp în care-s suflete ce pier
Și-alte suflete ce se trezesc la viață.


Latră câini, și la fereastra mea
Licăre priviri ca de fantasme
Și mă strigă mut o albă stea
Să mă culc cu ea ca-n basme.


Latră câinii, cucuveaua țipă
Și-mi revin în cord păcate dulci
Simt că-n așternut tot fac risipă
În amor fierbinte cu năluci.


Latră câinii, strigă conștiința,
Mi-aud ale inimii bătăi,
Clipelor le-aud șoptind dorința
De-a mă azvârli în vâlvătăi.


Și tresar când latră iară câinii,
Tot aștept un răsărit grăbit
Să mă-ngrop în miezurile pânii
Care pe Golgota s-a jertfit.


26 februarie 2016.
Dervent

duminică, 21 februarie 2016

BUNICA ELENA CĂTRE NOI



„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic.
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!

Nu frică. nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.”
Grigore Vieru.

Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete al meu.

Dragii mei,
Vă scriu astăzi, în seara în care buzele mele au tăcut pentru totdeauna. Vă scriu să vă amintesc că m-am născut în anul în care se năștea și regele Mihai Întâiul, pe 5 decembrie 1921, din tăticul meu Ioan și din mămica mea Luxa, la care o să mă purtați spre groapă.Am fost cel mai mare copil al lor, dar nu singurul. Am fost toți la părinți, 3 surori și-un frate; eu prima, Pantilie, Tudorița și Maria. Pe Tudorița, prima soră a mea a luat-o Dumnezeu de mică la el, ca un îngeraș păzitor al familiei noastre. Eu în schimb am trăit să-i îngrop și pe frățiorul meu, singurul meu frățior, Pantilică, și pe soră-mea Marița. Nici nu mai știu câți ani sunt de când s-au dus. Am învățat munca. Am iubit munca, și am iubit și meseria. Nu mă întrebați câte plăpumi am cusut, și pe unde mi-au ajuns picioarele străbătând țara adesea ca să cos plăpumi clienților. Multe oase-am încălzit cu mâinile-astea două, și genunchii mi-am zdrelit, să v-aduc o pâine vouă, copiii mei. Am muncit pământul cu bărbatul meu, și am știut să-mi respect și să-mi iubesc părinții așa cum și pe voi v-am învățat.
Acum o să mă duc lângă bărbati-miu, Gheorghe, că s-au scurs vreo 23 de ani de când s-a dus și el de lângă mine. Am muncit amândoi și v-am făcut oameni, v-am îndemnat să stăpâniți meseria și toți mi-ați fost dragi ca lumina ochilor. De când am făcut casa asta în care mi-am dat sufletul v-am crescut așa cum ne-am priceput și noi, pe tine fata mea, te-am vrut aproape, ca pe singura mea fată. Nu că nu mi-a dat Dumnezeu nurori bune, dar vezi tu? Fie-ți ruda cât de bună, ca fata mamei nimeni nu știe să iubească. Ție vreau să-ți cer iertare pentru tot. Știu că ți-am fost povară un timp. Și poate-n scurta viață ți-am mai greșit cu o privire, cu o vorbă… Iartă-mă. E greu să crești cinci copii, 12 nepoți, 15 strănepoți, și două stră-stră-nepoate. Băieților mei iubiți, cei patru stâlpi ai casei mele, iertați-mă, iubiți-mă, pomeniți-mă câte zile vă mai dă și vouă Dumnezeu. Și să știți că nimeni nu v-a iubit în viață, nici copiii voștri, așa cum numai inima mea de mamă a știut să vă iubească. Voi îmi sunteți stâlpii vieții mele, și fata mi-e inima. Nepoții toți, mai ales când îmi umpleau bătătura, erau cărămizile și lumina ochilor mei. Să știți cu toții că mă duc să vă pregătesc și vouă loc. Sufletul meu merge acum la Măicuța Domnului pe care am să o rog pentru o viață lină și ferită de griji, așa cum eu nu am avut-o, dar să știți că atunci când va veni clipa fiecăruia dintre voi, inima mea de mamă vă va aștepta la poarta veșniciei.
Trăiți-vă viața în credința lui Hristos, nepoții mei.
Prețuiți-mi strădania pe care am făcut-o cu voi, învățându-vă rugăciunea Tatăl Nostru, aducându-vă aici, în această biserică de Paști și de Crăciun, chiar și în timpul în care unii ziceau că e rușine să mergi la biserică. Nepoții mei, prețuiți-mi vorba și bine vă va fi. Că doar cât trăiam eu, și până v-ați căsătorit și voi, ce sfat dat de mine, urmându-l, nu v-a fost bine? Așa dar să mergeți mamaie la biserică, promiteți-mi asta, măcar de două ori pe lună, duminica, și dați o lumânare aprinsă în mâna preotului, la ușa altarului, și pomeniți-mi numele, mamaia Elena, cu tot neamul ei cel adormit. Mă duc acum, că-s obosită și eu, și mi-e dor de mămica, de tăticu, de bărbate-meu, de fratele și surorile mele. De câteva săptămâni mă tot cheamă dorul de ei, însă dragostea pentru voi, și grija, mă făceau să mai vreau să mai trăiesc măcar o zi. Ochii mei vor fi stând la fereastra care dă spre poartă, așteptându-vă, dragii mei. Iertați-mă că nu v-am putut dărui mult. Atât am putut, atât m-am priceput. Și dacă v-am greșit, tot din iubire am făcut-o. Așa credeam eu că vă e bine. Iertați-mă, și să nu mă uitați până la moartea voastră în rugăciunile voastre.
Uitați-vă la mine, că vă dau un ultim sfat: Nu contează când mori, cum mori, de ce mori, că oricum murim. Moartea este cel mai cert eveniment al vieții. Contează doar câtă iubire, câtă nădejde, cât credință lași în inimile și sufletele celor cărora le-ai fost soră, părinte, bunică, prieten sau vecin, rudă sau străin. Atâta doar contează. Ce faci te și face. Știu că am să trăiesc prin voi, cei pe care mult v-am iubit. Voi nepoții mei care mi-ați umplut și bătătura, și casa, și sufletul cu zbenguielile voastre copilărești, pe care v-am spălat, v-am legănat, v-am hrănit, v-am dojenit, și mai presus de toate, voi nepoții mei de trei generații, pe care vă iubesc, să nu îndrăzniți să mă uitați. Să nu uitați vacanțele peteecute în aici, în inima mea! Să zâmbiți, să râdeți amintindu-vă bucuriile acelea trăite cu mine și cu tataia de lea Măgureni, și fericirea vostră îmi va fi și mie lumină pe calea cerului. Și apropos de lumină, atât vă mai rog: patruzeci de zile de acum să aprindeți candela în casele voastre, să vă făceți o sfântă cruce și să rugați ca Bunul Dumnezeu să mă ierte și să îmi odihnească sufletul în latura celor drepți. Duceți-mă la groapă, lângă bărbatul meu, că merg cu nădejdea Învierii, la cea de a doua venire a lui Hristos, pe norii cerului, și dați-mi ultima sărutare, sărutarea iertării, că fericită îmi este calea pe care merg, și voi îmi sunteți lumini în lumea necunoscută a sufletelor. Amin.
Iar eu, nepotul tău favorit, mamaie, cel care a primit din gura și sufletul tău cel mai curat dar pe care ai avut să mi-l dai, credința frumoasă în Hristos, cuvintele fiindu-mi de prisos și neputincioase în acest moment, am să parafrazez pe Mihai Eminescu din care uneori îmi citea „tataia de la Măgureni”, și-am să gângur cu inima înlăcrimată:
Și te-ai dus, dulce minune
Și-a murit mamaia noastră-
Cu mușcate în fereastră
Cu scovergi și porumb fiert,
Cu mătănii, cruci la piept,
Ea cu sufletul ei bun
Se duce la cer acum.

Și te-ai dus, dulce minune,
Și-ai murit, mamaia noastră
Cu mușcata din fereastră….
Totuși este trist în lume….
Și-altceva nu mai pot spune.
Mergi cu îngerii în cer.
Mamaie mă iertă-ți cer!

sâmbătă, 13 februarie 2016

DESPRE RUGĂCIUNE, BUCURIE ȘI STĂRUINȚĂ. (femeia canaaneancă)


„Nu este bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor.”
Frați creștini-ortodocși. Cititnd Evanghelia de astăzi putem să trăim sentimente diverse chiar la adresa Mântuitorului Hristos, dacă nu suntem atenți la mesajul peste veacuri pe care a vrut să-l transmită prin purtarea și răspunsurile date femeii canaanence care îl ruga să îi tămăduiască fiica stăpânită de draci. Voi aminti pe scurt episodul din pericopa evnghelică de astăzi. Iisus Hristos se afla în părțile cetăților Tir și Sidon, cetăți pe care mai târziu le mustră pentru că în ele și în Capernaum făcuse El cele mai multe minuni, iar locuitorii acelor cetăți tot nu credeau în dumnezeirea Lui. Mulțimile îl îmbulzeau, fiecare voia să fie mai aproape de El, să udă ce spune, să vadă ce face, să fie tămăduiți. Și iată că o femeie hananeancă, din locurile Egiptului de astăzi, i-a ieșit în față pe cale și a strigat, zice Scriptura. A strigat, nu doar l-a rugat (să reținem acest aspect): „Doamne, Fiul  lui David,  fiica mea este rău chinuită de un diavol.” Atât i-a zis femeia. Atât. Și așa obține vindecarea fetei ei, dar nu imediat, pentru că zice Biblia că Iisus a neglijat-o, nici nu s-a uitat la ea, a trecut pe lângă ea ca pe lângă un  bolovan neînsemnat. Ciudată purtarea Milostivului Dumnezeu față de această amărâtă mamă care cerea din iubire pentru copil, vindecarea. Ce face dar femeia? merge mai în urma lui Hristos și strigă repetând cuvintele Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un diavol. Degeaba; Dumnezeu e surd la suferința ei, iară ea, cu ochii în lacrimi, continuă să strige. Parcă miroase deja a patologic purtarea mamei, iară atitudinea lui Iisus Hristos este una de damnat, că doară el altădată vindeca și fără să fie rugat, înviase pe fiul văduvei din Nain fără ca aceasta să ceară, și acum e surd la suferința unei mame, chiar dacă poartă straie de canaaneancă. Iată însă că ucenicii lui Hristos nu mai pot nici ei răbda atitudinea Învățătorului lor. Se apropie de El și îi spun să facă într-un fel, să-i deie ce vrea femeii, numa să scape de ea că se fac de râs, strigă în urma lor de atâta timp.Hristos însă nu îi răspunde femeii nici acum. Inainte de a trece mai departe, trebuie să spunem că formularea femeii: „Doamne, Fiul lui David”, arăta că ea îl recunoaște ca stăpân, și ca Mesia, care vine născut în Bethleeem, fiind descendent al lui David regele, proorocul și poetul neamului evreu. Și totuși, la așa mărturisire IIsus Hristos rămâne mut, răspunzând totuși ucenicilor: „ Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel!” Grele cuvinte. Mântuitorul le spune evreilor cu alte cuvinte, că deși ei sunt poporul ales de Dumnezeu ca din ei să se nască Mesia, cel care aduce Mântuirea omenirii din ghearele păcatului și-a morții, ei totuși au ajuns numai niște oi rărăcite fără de păstori. Femeia prinde curaj, văzând că strigătul ei nu mai este neglijat total. Vine, se trântește cu fața la pământ înaintea lui Hristos și spune către El doar atât: „Doamne, ajută-mă!” Și acum urmează cel mai cutremurător răspuns dat de Hristos unei cerințe de într-ajutorare, într-o problemă atât de dureroasă, suferința unei inimi de mamă, văzându-și copilul rău chinuindu-se de o entitate împotriva căreia nu există leacuri omenești. Acesta este răspunsul: „Nu este bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor!” Hristoase Doamne, dar ce e cu Tine astăzi? Tu care ai înviat o slugă a unui soldat din armata care îți ocupase țara, o slugă care nu era considerată om pe atunci , ci era asemenea unei vite, Tu care ai făcut sănătoși leproși de alt neam, tu care te-ai dus singur, fără ca nimeni să te roage, în ținutul de dincolo de mare, ai călcat pe pământul spurcat al celor din Gherghesa ca să scoți dracii din doi îndrăciți, fără ca nimeni să te roage, acum chiar nu vezi suferința acestei inimi de mamă? Și nu doar că nu o vezi, dar adaugi suferință peste suferință spunându-i  indirect acestei mame: Marș javră din fața mea! Cum să înțeleg Hristoase această purtare nedemnă de un om, darămite de un Dumnezeu milostiv așa cum Te-am perceput? Uimitoare și dureroase cuvinte, frați creștini. Mie cel puțin, de câte ori citesc în taina chiliei aceste cuvinte, mi se pune un nod în gât gândind la umilința la care este supusă femeia aceasta, mama aceasta. Hai să privim spre ea. E încă în genunchi cu fața în praf, plângând, zguduindu-se corpul de suspine. Cuvintele acestea grele, faptul că Hristos o aseamănă cu javrele, cu potăile, cu câinii, nu o clintesc de-acolo. Suferința inimii ei de mamă este mult mai mare decât vorbele batjocoritoare ale lui Iisus. Și mai are ceva Cananeeanca aceasta: O credință nezdruncinată că doar EL poate să îi vindece fiica. Nu înțelege ea purtarea lui Iisus cum nici noi nu o înțelegem acum, dar știe că nu v-a pleca acasă fără să obțină tămăduirea copilei ei. Ce să facă acasă? Să își vadă copilul rău chinuindu-se și să-și frângă mâinile pentru că nu o poate ajuta? NU! Nu se va duce acasă. Nu va pleca de la picioarele lui Hristos. Jignește-mă, dacă așa-ți place, alungă-mă ca pe o jigodie, dar vindecă-mi copilul că nu mai pot să-l văd așa. și de-acolo, de lângă picioarele lui Hristos femeia grăiește: Așa este Stăpâne, dar până și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa Stăpânilor lor. Adică, Doamne, tu pentru evrei ai venit, și lor le vindeci bolnavii, le dai vedere orbilor lor, le scoti demonii, le vindeci paraliticii, le învii morții. Nu-ți cer atâtea. Doar tămăduiește-mi fiica. Ce mare lucru este pentru tine, Tu, Dumnezeul care-ai făcut universul cu toate constelațiile lui, cu toate legile lui, tu care-ai plăsmuit pe om, acest microunivers, făcut din 70 % apă și puțin lut, cu toate aparatele lui organice, tu care-ai făcut celula, alt nanounivers fascinant, care-ai făcut fotonul, Tu, Doamne, Stăpâne, vindecă-mi fiica posedată, alungă dracul de la ea. Atât. E o firimitură pe care nici nu o bagi în seamă că ți-a căzut de pe masa ospățului tău bogat pe care-l mănânci veselindu-te cu fii tăi, iar eu, netrebnica poataie, am să iau firimitura veselindu-mă, și-am să mă duc acasă, fără să te mai supăr niciodată cu nimic. Hristos abia atunci îi vorbește direct și îi spune: O, femeie, mare este credința ta; Fie ție cum voiești!” Și spune Scriptura că fiica ei s-a tămăduit exact în acel moment.
Frați creștini-ortodocși, toată această purtare a Mântuitorului era cale de consecință a aroganței și discriminărlor făcute de neamul evreilor, cei care îl îmbulzeau pe Iisus, și care erau de față, la adresa celor de alt neam. Mai ales asupra caananeilor aveau sentimente de superioritate. Neamul cananeilor au trăit pe pământurile pe care s-au așezat evreii după exodul din Egipt. Este ținutul din Sud-Estul Mării Mediterane, mergând spre nord până în Cisiordania de astăzi. Evreii au găsit acest neam aici și se considerau superiori lor, atât de superiori că nici nu-i considerau oameni. De aceea Hristos folosește cuvântul câine, pentru că așa îi numea și evreii în discuțiile dintre ei pe canaaniți.  Hristos s-a purtat așa pentru ca evreii să se vadă ca într-o oglindă în El, să vadă cât de nedrept este să înjosești omul până la subcondiția de javră. Știa Dumnezeu credința din inima femeii, așa cum știa și suferința din sufletul ei de mamă, și știa cât poate îndura pentru că avea credință mântuitoare, dar a vrut să le arate și evreilor că adesea cei pe care ei îi desconsideră pot fi mai credincioși decât „neamul lui Dumnezeu”, cum se numeau ei. Dar ei, iudeii, n-au înțeles nimic din minunea aceasta, și nu peste mult timp îl vor răstigni pe Cel ce a vrut să le dea Împărăția. Ei așteptau nu un Împărat cu Împărăție veșnică în cer, ci așteaptă și acum,  un împărat care să lea puie pământul la picioare. Unii dintre ei au continuat să creadă că ceilalti sunt câini. Ba mai mult  evreul Darwin pretinde că omul se poate naște și dintr-un vierme, dacă-i dai niște miliarde de ani, evreul Lenin vede în om doar un animal rațional care se poate dresa doar prin muncă, și vedem bine și acum urmările ideologiilor lor fără Hristos, ba chiar antihristice, comunismul întorcând într-adevăr civilizația din țările unde-a fost implementat, la nivelul epocii de piatră, a legilor junglei, umanitate fără oameni, ci cu brute, oameni fără omenie. Referitor la teoria evoluției, nu știu cum nu observați citind cele scrise de proorocul David cu aproximativ o mie de ani înainte de Hristos și cu vreo 2800 înainte de Darwin, când zice: ”Oamenii, în cinste fiind, n-au priceput. Alăturatu-s-au dobitoacelor și s-au asemănat cu ele.” Nebuni și orbi. Să fim numiți Fii lui Dumnezeu, ba chiar mai bine spus Dumnezei sunteți și toți fii Celui Preaînalt, și noi să preferăm să credem că ne tragem din maimuță, că doar rațiunea ne deosebește de o moluscă? IAtă că ne-a proorocit David regele evreilor că se v găsi o minte bolnavă susținută de alte minți care-au vrut să facă din om turmă de ciute care nu pot nici împunge stăpânul. Nu vedeți că ne-au pus în rând cu dobitoacele și ne-au asemănat cu ele? Nu mai continui pe această temă, lăsându-vă pe voi să priviți atent societatea și să cugetați la cuvintele proorocului David: „Omul în cinste fiind n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor și s-a asemănat lor.”
Să ne întoarcem privirea spre femeia aceasta, spre mama aceasta, spre calitate rugăciunii ei, a credinței ei. Și să-i urmăm exemplul, lăsându-i pe fii lui Israel să continue să se alăture dobitoacelor și să se asemene cu ele. Să urmăm exemplul ei. Noi toți trebuie să cădem la picioarele lui Hristos și să-i spunem doar atât Doamne, fiica mea este rău chinuită de un diavol. Doamne, sufletul meu este rău chinuit de o patimă! Doamne, băiatul meu a luat-o pe căi străine și nu mă mai ascultă, și oricât am încercat eu, el tot îndrăcit rămâne. Doamne, Ajută-mă!  S-ar putea ca Dumnezeu să nu asculte imediat, să se facă pur și simplu că nu te aude. Vrea de la tine stăruință, vrea să vadă dacă tu chiar crezi că poate să te ajute, vrea să îți vezi tu limitele tale și să le împingi spre cer, vrea să apreciezi mai mult fiecare clipă de rugăciune, de convorbire cu El, vrea ca minunea să fie mai vădită în ochii tăi , că El este cel ce a zis: prin răbdarea voastră vă veți salva sufletele voastre. Să ne rugăm așadar stăruitor, ca și femeia aceasta, și vom primi ceea ce cerem, dacă cerem drept. Că trebuie să vem grijă că nu putem cere spre expemplu iertarea păcatelor noastre, în timp ce noi nu iertăm celor ce ne-au greșit cu ceva. Nu putem cere sănătate trupului în timp ce turnăm tutun, alcool, droguri, și orice altceva în exces, zdruncinându-ne astfel sănătățile. Să mai luăm aminte la ceva. Există un curent între tinerii de azi, și cumva își are rădăcinile în apucăturile părinților lor, curent care le sâsâie pe la urechi, precum diavolul pe lângă pomul din rai, conform căruia nu e musai să te duci la biserică să te rogi, că te poți ruga și sub un copac, sau în pat.  Ei bine, priviți la această femeie, că a venit de-acasă, s-a ostenit să ajungă în fața lui Hristos, i-a ieșit înainte, apoi s-a ținut după El, a venit iară în fața Lui a doua oară și i-a căzut la picioare, a răbdat probabil și vorbele batjocoritoare ale mulțimii. Așadar să luăm aminte la toate formele de osteneală ale femeii, că n-a stat în casă să se roage, deși sigur a făcut-o și acolo, ci a venit la Hristos, s-a ostenit, și-a luat și trupul să conlucreze cu sufletul pentru a dobândi ceea ce cerea. Zice și sfântul Isaac Sirul: „Toată rugăciunea în care nu se ostenește și trupul și nu se necăjește inima se socotește ca un făt lepădat. Că rugăciunea aceasta este fără de suflet.” Așadar, există o rugăciune particulară, și există și o dimpreună rugăciune, în cadrul bisericii care tocmai aceasta este, o împreună mergere a sufletelor pe calea către cer, prin rugăciune, iubire și fapte bune. 
Apoi tot tineretul justifică lipsa de la biserică, pentru că se uită „ceilalți într-un mod suspect la ei”, că se simt priviți. Ei bine fraților tot pe această femeie v-o dau exemplu. Vă dați seama cum era privită de mulțimea care-l înconjura pe Hristos? dar nu i-a păsat. Ea credea cu tărie că doar aici, la picioarele lui Hristos își poate dobândi dorința. Nu vă înșelați, adesea ceea ce voi numiți priviri ciudate este de fapt doar în mintea voastră. Venind aici cu o conștiință pătată, ca și toți ceilalți de-altfel, ni se pare că suntem priviți într-un fel, tocmai pentru că ne simțim murdari, și parcă a noastră conștiință ne-ar zice: ce cauți aici? Iar răspunsul ar fi curățirea. Totuși, trebuie să dau dreptate unui aspect pe care l-am observat singur săptămânile trecute. Haideți să vorbim puțin despre atitudinea noastră din biserică, a noastră spun, a celor ce frecventăm biserica, sfintele sflujbe. Pentru că Mântuitorul se folosea de pilde ca să se facă mai bine înțeles, am să vă spun și eu ceva care să mă ajute să spun ce-i de spus. De pildă, săptămânile trecute am fost nevoit să părăsesc mănăstirea și să merg în Capitală cu niscaiva treburi. M-am deplasat prin București cu mijlocele de transport în comun, pentru că-mi place să iau pulsul neamului, cum îmi place să spun. Așadar, știți și voi, fețe smolite de griji, oameni cu nervii la pământ încă de la ore matinale, tensiuni, claxoane, vorbe aruncate în scârbă, nici un zâmbet, oameni cu necazuri. Am avut revelația aceluiași București antedecembrist, doar cu reclame mai luminoase și din ce în ce mai fără perdea. Vin acasă, în mănăstirea Dervent. În duminica următoare privesc în biserică. M-am cutremurat. Aceleași fețe fără bucurii, aceeași ochi triști fără de nădejdi, aceeași atitudine cumva refractară față de cel care din greșeală te-a atins cu mâneca hainei. Frați creștini, suntem creștini ortodocși, membrii ai unei Biserici bimilenare, continuatoarea Bisericii Primare,  singura Biserică păstrătoare a tuturor celor șapte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul cât a viețuit pe pământ. De unde dar „tristitudinea” aceasta pe chipurile noastre? Oare nu dintr-o evlavie prost înțeleasă? Poate veți spune că vă plângeți păcatele. O, dar asta se face mai ales în taina rugăciunii particulare, în cămăra inimii. Aici, în biserică, ar trebui să venim mai ales pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate daruruile pe care ni le-a dat, să-l lăudăm pentru că El este un Dumnezeu minunat.  E drept că suntem păcătoși  și că nu am avea dreptul să ridicăm fața către cer, însă tocmai starea de păcătoșenie trebuie să ne deie arvuna bucuriei, pentru că totuși, păcătoși fiind Dumnezeu ne rabdă și ne iubește, ne dăruie har peste har, nădăjduind în puterea voinței noastre de a ne face mai buni, cu ajutorul Lui. Dacă venim la biserică cu portul, cu mimica feței, cu gândurile și purtările identice cu cele pe care le avem în tramvai sau în metrou, înseamnă că habar nu avem cărui Dumnezeu slujim, și mai speriem și pe alții, de nu mai calcă în veci în biserică, dacă vede numai mâhniți și triști, ca să nu zic depresivi, că e mai la modă. Nu uitați îndemnul sfântului apostol Pavel: Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru toate. Nu avem în Ortodoxie nicăieri un îndemn la atitudini de tristețe publică. Mucenicii se duceau fericiți spre chinuri, iar noi venim la Hristos cel Înviat, aici la Biserică, cu fețe smolite? De unde până unde apucăturile-acestea?
O altă cracteristică a rugăciunii acestei mame este aceea că rugându-se a crezut cu toată forța sufletească a ei, că de rugăciunea aceasta depinde tămăduire fiicei ei. Ei frați creștini, așa trebuie să ne rugăm și noi: cu convingerea că de noi, și doar de noi, de rugăciunea aceea pe care o facem noi azi, acum, depinde tămăduirea sufletului nostru, de rugăciunea aceasta a noastră depinde tămăduire celui pentru care ne rugăm, de rugăciunea aceasta a noastră  depinde pacea întregului Pământ.
Mă opresc aici, deși am mai putea vorbi despre cele trei răspunsuri ale Mântuitorului către femeia din Canaan, însă consider că e timp și la anul, dacă ne-o învrednicii Dummnezeu să ajungem. Și pentru că am discutat despre rugăciune, închei cu un cuvânt al părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, tot despre rugăciune:„Eu personal nu sunt de acord să se facă rugăciunea personală acasă în comun cu membrii familiei, pentru că fiecare are nivelul lui duhovnicesc. Să nu uiți că în timpul rugăciunii o să vină duhurile rele să-ți schimbe gândurile să-ți tulbure mintea la rugăciune, însă nu te teme. Nu există creștin sau monah care să nu fie ispitit când se roagă.Nu-i convine deloc satanei că te rogi, și ca să te tulbure îți dă de lucru. Acesta este semnul că facem un lucru bun. ”Amin.

joi, 11 februarie 2016

14 ANI (14Februarie 2016)






Azi, pe 14 februarie fac 14 ani de când am venit în mănăstirea Dervent.
Sunt 14 ani de când am venit să mor pentru a trăi veșnic. Gândul morții mi-a stat în inimă adesea, de mic, de pe la nouă ani, când l-am văzut mort pe bunicul meu din Rovine. Poate că uneori tot gândind la moarte am uitat să trăiesc traiul acela de care lumea din jurul meu era atașată. Totdeauna m-am simțit bine în rugăciune, în biserică. Dar Derventul mi-a descoperit nu doar rugăciunea ci și ascultarea.
În Dervent am înțeles rostul suferinței. Aici am văzut cum Dumnezeu șlefuiește sufletele cu dalta suferinței sufletești și trupești, atunci când suferința este așezată la umbra Crucii lui Hristos.
De ce Derventul și nu alt loc? Nu știu. A încerca să-mi explic aceasta este ca și când aș încerca să îmi explic iubirea. Ori, iubirea trecută prin rațiune își pierde din alura de taină. Aș putea spune că Derventul m-a ajutat să mă regăsesc. El, cu Crucile-de-leac. Dar nimeni nu va pricepe aceasta decât dacă vine aici, să se lase pătruns de misterele acestui loc. Trăind aici, am Dunărea la picioare cu toate lacrimile acestui neam. Am înălțimea dealului Dervent care mă așează deasupra lumii spre a putea să îi contemplu esența fără să mă agăț de nimicurile ei. Am cerul întreg deasupra creștetului și Raiul tot în bisericuța mică a mănăstirii. Am în jurul meu niște oameni minunați a căror dorință nu e alta decât să aibă liniștea naturii și pacea inimii spre a putea să se aplece în cămara sufletului spre o rugăciune mai curată, din ce în ce mai curată.
Dervent, vad de trecere, așa cum s-ar traduce din dialectul cuman al limbii turce, devine tot mai conștient pentru mine, acum, la patruzeci ce ani, că este locul în care sufletul meu bate la poata veșniciei. În timp ce eu încă bat la porțile Împărăției, am văzut pe mulți trecând dincolo. Am văzut cum monahul Serafim a trecut pragul veșniciei având porțile larg deschise. Apoi sufletul meu s-a îngemănat frumoscu ale altor inimi frumoase și un pic câte un pic am aruncat cumva peste poartă și eu bucăți din inima mea. Mătușa mea Magda, despre care am mai vorbit, a luat cu ea din mine o parte din suflet, condesându-mi ființa în fărâma de suflet ce mi-a rămas aici. Mi-au rămas de la ea toate sfaturile pe care cât trăia nu le-am ascultat. Am mai azvârlit, mai ales în acest an, bucăți din mine spre veșnicii. Au plecat mulți din cei dragi mie, lăsându-mi firimituri de lumină în suflet. Baba Lina, cu a ei fire șugubeață, mi-a fost exemplu de tărie în suferință, de nădejde pentru Rai, și de purtare de grijă de dincolo de moarte. Ionică din Hârșova, acest tânăr care în doar două decenii de viață, cu tot zbuciumul tineresc, plecând, mi-a amintit cât de mult poa să facă puțin timp trăit bine. D-na Georgeta-Ana, un suflet pe care l-am spovedit în ultimii patru ani, m-a luminat spre a învăța jertfa supremă pentru copiii pe care ți scoate în cale Dumnezeu.
Încet-încet, tot mai mulți oameni dragi mie se apropie de Porți, și trec dincolo într-o liniște asemănătoare cu arderea unei candele.
Nu pot să nu pomenesc aici despre cei pe care Dumnezeu i-a adus sub epitrahilul meu. Zbuciumul pentru ei, chiar și pentru cei care-au venit doar o dată, dar au trăit intens taina spovedaniei, m-a așezat pe o poziție de avangardă în calea aceasta a desăvârșirii.
Îmi cunosc neputnțele, limitele, stângăciile, alunecările, uneori căderile. Am genunchii zdreliți, palmele pline de spini ciulinilor din bărăganele inimii mele și ale altora; uneori nici ochii nu mai văd bine realitățile din cauza lacrimilor, însă atunci se reflectă și mai limpede Dumnezeu. Dumnezeu care se sălășluiește în sufletul fiecărui om, a întregii creații. Sunt ca un copil care abia învață să meargă pe calea veșniciei. Abia învăț să vorbesc gângurind vers și taină despre Marea Taină.
Cred că așa ajungem la Dumnezeu: aruncând peste moarte câte puțin din ființa noastră. Acel puțin pe care l-am sădit în cei care pleacă și iau cu ei bucăți din noi. Cu cât dărui mai mult, cu cât în celălalt e mai mult din tine, cu atât tu, cel ce încă ești aici, trăiești prin ei bucuriile veșniciei. Și cu cât mai mulți sunt cei plecați de lângă tine, cu atât mai mult revederea ți-e mai dornică, dorința reîntâlnirii mai arzătoare, lumea, cu ale ei ademeniri, mai puțin covârșitoare. Devin ca o Dunăre care curge, când limpede, când tulbure, dar curge spre vărsare, toată, tăcută și impunătoare.

miercuri, 10 februarie 2016

OMENESC




Când lacrima hrănește pământul în care
Străbunii își cântă de jale cântare,
Când cei de aproape departe îmi sunt
Eu mă frământ ca-l olarului lut.


Sub mâna Ta Doamne îmi port epopeea,
Mă clatin și-n lacrimi îmi scald odiseea.
Transformă-mi inima și fă-o potir
Și-mi toarnă în ea sângiuri de martir!

10 februarie 2016
Dervent

vineri, 5 februarie 2016

DESPRE LENE ȘI VICLENIE (pilda talanților)





„Slugă vicleană și leneșă, știai că secer de unde nu-am semănat și adun de unde n-am răspândit?”

      Așa s-a adresat Stăpânul acelui om care a îngropat talantul dat spre înmulțire. Vedem că Stăpânul a dat unuia cinci talanți, altuia doi, iar acestuia unu.Și îl ceartă tocmai pe acesta căruia i-a dat un talant. De ce oare? Tocmai pentru a închide gura celor care zic adesea: „E, dacă aveam și eu averea  ăluia sau salariul  ăstuia, poate îmi era și mie la îndemână să ajut pe cei săraci. Dar așa? uite, nici mie nu-mi ajunge.” De parcă Dumnezeu le cere să deie din ce nu au, nu din ce au. Și la drept vorbind, tot cei ce au se vaită, pe când cei lipsiți sunt mai capabili de jertfă și de într-ajutorarea celor din nevoi și din lipsuri.
     Dar azi nu despre milostenii voiesc să vorbim, ci voiesc să ne concentrăm asupra acestor cuvinte ale Stăpânului: „SLUGĂ LENEȘĂ ȘI VICLEANĂ”. Vedeți, nu l-a certat că nu îl duce capul, că ar fi prost, cum spunem în popor, ci pentru că e leneș și viclean. Aceste două păcate merg mână în mână de cele mai multe ori, și îndrăznesc să spun că leneșii ar muri de foame de n-ar fi și vicleni. Leneșul râvnește averea celui care, prin muncă, și-a câștigat o bunăstare, și pentru a o avea ticluiește minciuni, planifică furturi sau intrigi, săvârșește tot felul de fără-de-legi pentru a-și atinge scopul: pâine fără muncă. Când lenea și minciuna își țes în suflet pânza, ochii tăi nu mai văd bine realitățile vieții. Viața pământească îți devine nesuferită iar cea veșnică e compromisă. Ajungi să nu-ți mai pese nici că nu ai mânca, nici că fug prietenii de tine,nici de suflet, răutatea diavolească să te facă să nu mai auzi plânsul suspinat al Duhului Sfânt pentru tine. Scoală-te repede suflete, luptă cu bărbăție și aleargă la Hristos care-a pus la îndemână sfintele Lui taine pentru ridicarea din boala sufletească în care zaci.
   Priviți-vă bine copiii, să nu cumva să fie bolnavi de lene și viclenii, că vă vor mânca sudoarea muncii, și voi, părinții lor, vă veți usca și bătrânețile vă vor fi triste. Așa numiții „copii de bani gata”sunt cel mai bine oglindiți în această mustrare a lui Hristos: „Slugă leneșă și vicleană”. Au muncit părinții pentru bunăstarea copiilor, însă copiii, necunoscând valoarea banului transpirat, muncit, plâns uneori, agonisit pentru el, e drept, dar într-o viață plină de lipsuri și privațiuni, de cumpătare, de renunțare la mici bucurii ale vieții, sau uneori chiar la viața însăși, pentru ca odraslele lor să aibă, ei bine necunoscând cât de greu se câștigă suta de lei, o risipesc în distracții vinovate. Dar uite, părinții alergând după praful și cenușa averii, îngrijindu-se ca tu, copilul lor, să ai, au uitat că tu în primul rând trebuie să fii!!! Să fii om! Să fii om conștient de obligațiile și drepturile tale, să fi conștient că bunăstarea ta s-a clădit pe jertfa părinților tăi, a moșilor, a strămoșilor tăi și ai neamului acesta din care te tragi. Altfel, tu, dacă nu ai această conștiință ajungi să ignori totul în jur și să te preocupe doar plăcerile tale, în mare parte vinovate, și te obișnuiești să tot primești talanți, pe care apoi să îi îngropi în mocirla viciilor tale, a fumatului, a curviilor, a drogurilor și a alcoolului și a tot felul de răutăți, mințindu-ți părinții, viclenind prietenii și tocând tot mai multă avere, nevrând să pui și tu umărul la muncă.
Și nu m-am referit doar la acei „copii de bani gata” care au mult. Vorbesc și despre acei copii ale căror mame lucrează în confecții spre exemplu, pe un salariu de mizerie și sub sclavagism mascat, și ale căror odrasle își necinstesc părinții cheltuind cam 20 de lei pe zi pe mahoarcă și legale... Tot din lipsă de cultură, religioasă, civică, morală o fac. Obosite de truda vieții, mamele nu văd pupilele dilatate ale odraslelor, și comportamentul de retarzi, iar tații, dacă nu sunt în așternutul altor femei, sunt probabil prea aburiți de vaporii lui Bacus, ca să aibă timp de ei. Și așa, ăștia mici, vor să fie ca aceia cu averi Așadar nu contează cât cheltui ci cum cheltui banul celor care te iubesc totuși cel mai mult pe lume, părinții tăi. Nu contează că îți consumi energiile și timpul și sănătatea, viața însăși, că așa e datul vieții, ci cum, și pe ce, și pentru ce le consumi....
    Averea strânsă de cei maturi, dacă încape pe mâinile unui astfel plod, leneș și viclean, se împrăștie în scurt timp, pentru că, spunea cineva, undeva, cândva, că: ”lenea merge așa de încet că nu-i e greu deloc sărăciei s-o ajungă degrab din urmă.”(Flechier, episcop catolic francez).
    Dar nu doar sărăcia îi paște pe cei leneși și vicleni. Ia să vedem ce spune Hristos mai departe, în pildă:„să se ia de la sluga leneșă talantul(...) iar pe sluga cea netrebnică să o arunce întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” Frați creștini ortodocși, vouă mă adresez, celor care credeți cu adevărat că Hristos Iisus este Dumnezeu Adevărat, nu vă amăgiți, ci vedeți cele ce sunt de văzut! Lenea și viclenia ne aruncă în iad! Dar nu vorbesc aici strict de iadul de dincolo, vorbesc și de iadul din inima noastră. Cine își dorește lângă el un leneș și un vicelan? Nici măcar leneșii între ei nu se suportă unul pe altul, decât atâta timp cât unul are ce da celui care vrea să consume mai mult. Lenea și viclenia, fiecare în parte, dar cu atât mai mult aflate împreună, ne aduc iadul în viață, ne aduc în inimă și în suflet „întunericul cel mai din afară”. Nu mă credeți? uitați-vă în jur: leneșii vicleni ajung să li se întunece mintea, să nu mai cugete altceva decât  cum să jegmănescă, să fure și să piardă. Vedeți, el începe să trăiască un iad lăuntric. El nu mai are lumină în ochi, în inimă. Nu mai știe să iubească. Părinții care l-au crescut îi par nedemni de el, și dacă totuși spune că îi iubește o face doar pentru a mai mulge ceva de la ei. Și dacă nu reușește, le reproșează că niciodată nu i-au dat, niciodată nu l-au ajutat. Și, întunericul cel mai din afară vine atunci când leneșul nu mai are cu ce să-și sature poftele, căci bruma de avere s-a spulberat repede. Atunci începe și scrâșnirea dinților. Dar aceasta este mai ales a părinților. Căci acum realizează că au primit de la Dumnezeu un copil cu atâtea daruri la naștere: sănătate, minte să înțeleagă învățăturile lumii în care trăiește și tainele ei, inimă să iubească  și să vibreze la frumusețea lucrurilor din jur, suflet să-l simtă pe Dumnezeu aproape și să-l primească sărindu-i la pieptul lui de Tată Ceresc, să intre în Casa Lui, în Sfânta lui Biserică și să primească de aici și mai multe daruri ale Duhului Sfânt. Au primit spuneam un astfel de prunc, în dar, ei, părinții, și l-au prefăcut într-un leneș și viclean, ei, anturajul, modelele servite în mass-media cotidiană.
     Educația fără Hristos, fără iubirea sănătoasă, fără niște bariere ale vârstei, ale decenței și ale moralei creștine, a creat tinerii de azi, întunecați la minte și la inimă, pe care-i auzi des zicând: „CE ROST ARE?” Ce rost are să învăț, ce rost are să muncesc? Ce rost are viața mea? Când picioarele lor nu mai calcă prin biserică, atâta vreme cât îi auzi, dacă discutați cu gloata tinerilor, urmăriții atent, și veți observa că ei nu au opinii proprii, sunt spălați pe creier, au doar expresii facebook-istice, opinii de grup și afirmații neverificate, sau eventual îți vorbesc în rime hip-hop, fără să vezi la ei vreo urmă măcar de amprentă a propriilor convingeri. Cum de știu ei atâtea rime și urăsc școala și lectura? Acest lucru s-a dorit, aici am ajuns. Cine a dorit? Dușmanul care-a vrut să facă din neam o populație îndobitocită, consumistă, o simplă piață de desfacere pentru mărfuri și vicii. Mă uit cu groază și milă la ei, tineri care se raportează la viața lor de parcă după ei ar veni potopul!  Dragii mei, chiar și așa de ar fi, totuși:„ mai bine să lucrezi fără rost decât să nu faci nimic”, a zis Socrate. Pentru că totdeauna din lene și vicleșul vine gândul deznădejdii vecin cu sinuciderea. Acesta este întunericul cel mai din afară!
Generația Emo, generația „Dolce fa niente” cum o numește părintele  Arsenie Papacioc, dacă întâmpină asemenea probleme de personalitate și de identitate, le întâmpină pentru că modelele servite în media au fost persoane care toacă bani în cluburi (de undeau banii se știe, dar nu se spune) , violențe verbale și nu numai, traficanți de droguri care persiflează biserica și pe cei credincioși, și nu a fost învățată cu munca, pe măsura puterii ei, din copilărie. Și dacă vreți ca fii voștri să mai aibe un viitor, dacă vreți, să vă bucure și să vă fie recunoscători în viață, învățați-i cumpătarea, viața curată, fuga de vicii, și credința într-un Dumnezeu care răsplătește binele și nu are părtășie cu răul. Fiți cumpătați în toate, că spune Solomon: dacă dai peste miere, mănâncă numa cât îți ajunge,  să nu ți se scârbească!”
  Nu vă lăsați împinși de dorința de a face numai ce vă place. Făceți ceea ce trebuie! Că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne folosesc. Hai să scuturăm lenea sufletului nostru, să dăm jos lanțurile cu care singuri ne-am legat, trăind în vicleșuguri! Și să începem să lucrăm atent la formarea spiritului nostru în duhul Curat și limpede al Ortodoxiei.
E de la sine înțeles că trăind după noile apucături globaliste ajungem într-un iad din care doar apocalipsa ne mai poate scoate.Constructul European și-a dovedit falimentul și mă mir că se încăpățânează să steie în agonia dinaintea morții, și tare îmi e că născocirile social-statale care vor urma vor îngrădi și mai mult libertăți și drepturi ale majoritații, în detrimentul libertăților minorităților de tot felul. Știți zicala aceea că mileniul trei ori va fi religios ori nu v-a fi deloc. Știți că Mircea Eliade, în cartea sa „Istoria credințelor și ideilor religioase”, când vorbea despre omul viitorului, vorbea despre „homo religiosus”. Chiar atât de mult am orbit încât nici măcar nu vrem să ne mai punem întrebarea dacă aceste minți luminate ale științei au dreptate? Dar mai grav este că nu doar mileniul nu va exista, ci omul în sine va fi mort sufletește. Deja ne trebuie filmulețe motivaționale ca să ajutăm pe cineva, nu mai țipă din noi milostenia firească și creștinească. Îmbrăcăm copacii pe stradă în loc să ne ducem la cel ce are nevoie să-i dăm, să-i vedem licărul de bucurie din ochi, pentru că se vede considerat om de către oameni. Așa parcă ori el ori copacul ăla tot una e în ochii noștri. Între dezmățul deșănțat al „ValentinesDay” și  bau-bau-ul de „halloveen” se află totuși niște suflete care nu-și mai înțeleg menirea pe pământ, sunt dezrădăcinați, umblă disperați după bani, distrugându-și tinerețile, și îngropând viitorul într-un consumism de duzină, fără să aibă idealuri în viață, principii morale, și fără să creeze nimic. Le dă Dumnezeu de toate și de ajuns pentru a răzbi în viață iar ei preferă să le cheltuie pe moarte. Le dă creier să învețe tainele științelor și ei îl prăjesc pe altarul drogurilor. Le dă hormoni spre sănătatea trupului și ei îi risipesc în pornografii deșanțate. Le dă Jertfa Lui în Liturghie și ei preferă negarea existenței divine, sau cred că există dar nu vor să aibă de-a face cu El. Le dă voință liberă și ei o robesc patimilor, le dă înțelepciune pentru a discerne binele de rău, dar ei o transformă în viclenie și minciună, le dă afect, spre a se alipi sufletește de oameni și locuri și credinți, iară ei îl transformă în patimă, în eros, în lascivitate și promiscuu. Viclenia și minciuna ridicate la rang de lege în unele instituții și comisii mondiale, în ședințele ocultelor, au produs o societate cu miliarde de oameni săraci, și cu o mână de bogați, bogați care, în numele umanitații și ale drepturilor omului, impun democrația cu bomba, libertatea cu tancul, și pacea cu războiul. Acestea sunt efectele vicleniei și ale lenii, frați creștini, care-au început cu un simplu gând primit în suflet. Să am fără să fiu. Să am fără să fiu nevoit să muncesc eu. Eu ca om, eu ca nație, eu ca și construct, eu ca și lojă, eu ca și ghiftuit al prostimii căreia îi mai dăm o zi a îndrăgostiților, îi mai dăm foc de halloveen, îi mai dărâmăm niște guverne, și-o face să creadă că ea, prostimea, e vitează. Le trimitem pe cap o șleahtă înfometată și plină de ură pe cei care le-au distrus casele și care poartă haine europene cu cruci la gât.
Haideți să alergăm spre Stăpân și să-I spunem singuri că ne-am îngropat talantul, și că ne pare rău; că nu mai vrem să trăim în întunericul minciunilor, al vicleșugurilor, vrem să venim și să ne luminăm cu Cuvântul Lui, Hristos Dumnezeul nostru. Să luăm biblia și să citim, măcar un capitol pe zi, mai ales Noul Testament. Suntem Creștini, trebuie să avem Biblia în casă ; citiți , și unde nu înțelegeți întrebați-vă duhovnicul sau preoții Bisericii, și veți trăi binefaceri și minuni, din Iubirea Lui, a lui Hristos, care vă v-a scoate din întunericul acesta apăsător al viețuirii fără frâu,și fără perspectivă. Nu v-ați săturat să trăiți tot scormonind pământul pentru a îngropa talanți? ridicați frați creștini  ortodcși mâinile și ochii și inima spre cer, și viețuiți sporind mila și iubirea și blândețea și facerea de bine, și credința, dimpreună cu nădejdea că ne va grăi și nouă Stăpânul: Bine slugă bună și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău. Amin!