BUNICA ELENA CĂTRE NOI

„Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc

Cum te blestemă unii, vreau să zic.

La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri?!

Nu frică. nu teamă-

Milă de tine mi-i.

Că n-ai avut niciodată mamă.

Că n-ai avut niciodată copii.”

Grigore Vieru.

Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete al meu.

Dragii mei,

Vă scriu astăzi, în seara în care buzele mele au tăcut pentru totdeauna. Vă scriu să vă amintesc că m-am născut în anul în care se năștea și regele Mihai Întâiul, pe 5 decembrie 1921, din tăticul meu Ioan și din mămica mea Luxa, la care o să mă purtați spre groapă.Am fost cel mai mare copil al lor, dar nu singurul. Am fost toți la părinți, 3 surori și-un frate; eu prima, Pantilie, Tudorița și Maria. Pe Tudorița, prima soră a mea a luat-o Dumnezeu de mică la el, ca un îngeraș păzitor al familiei noastre. Eu în schimb am trăit să-i îngrop și pe frățiorul meu, singurul meu frățior, Pantilică, și pe soră-mea Marița. Nici nu mai știu câți ani sunt de când s-au dus. Am învățat munca. Am iubit munca, și am iubit și meseria. Nu mă întrebați câte plăpumi am cusut, și pe unde mi-au ajuns picioarele străbătând țara adesea ca să cos plăpumi clienților. Multe oase-am încălzit cu mâinile-astea două, și genunchii mi-am zdrelit, să v-aduc o pâine vouă, copiii mei. Am muncit pământul cu bărbatul meu, și am știut să-mi respect și să-mi iubesc părinții așa cum și pe voi v-am învățat.

Acum o să mă duc lângă bărbati-miu, Gheorghe, că s-au scurs vreo 23 de ani de când s-a dus și el de lângă mine. Am muncit amândoi și v-am făcut oameni, v-am îndemnat să stăpâniți meseria și toți mi-ați fost dragi ca lumina ochilor. De când am făcut casa asta în care mi-am dat sufletul v-am crescut așa cum ne-am priceput și noi, pe tine fata mea, te-am vrut aproape, ca pe singura mea fată. Nu că nu mi-a dat Dumnezeu nurori bune, dar vezi tu? Fie-ți ruda cât de bună, ca fata mamei nimeni nu știe să iubească. Ție vreau să-ți cer iertare pentru tot. Știu că ți-am fost povară un timp. Și poate-n scurta viață ți-am mai greșit cu o privire, cu o vorbă… Iartă-mă. E greu să crești cinci copii, 12 nepoți, 15 strănepoți, și două stră-stră-nepoate. Băieților mei iubiți, cei patru stâlpi ai casei mele, iertați-mă, iubiți-mă, pomeniți-mă câte zile vă mai dă și vouă Dumnezeu. Și să știți că nimeni nu v-a iubit în viață, nici copiii voștri, așa cum numai inima mea de mamă a știut să vă iubească. Voi îmi sunteți stâlpii vieții mele, și fata mi-e inima. Nepoții toți, mai ales când îmi umpleau bătătura, erau cărămizile și lumina ochilor mei. Să știți cu toții că mă duc să vă pregătesc și vouă loc. Sufletul meu merge acum la Măicuța Domnului pe care am să o rog pentru o viață lină și ferită de griji, așa cum eu nu am avut-o, dar să știți că atunci când va veni clipa fiecăruia dintre voi, inima mea de mamă vă va aștepta la poarta veșniciei.

Trăiți-vă viața în credința lui Hristos, nepoții mei.

Prețuiți-mi strădania pe care am făcut-o cu voi, învățându-vă rugăciunea Tatăl Nostru, aducându-vă aici, în această biserică de Paști și de Crăciun, chiar și în timpul în care unii ziceau că e rușine să mergi la biserică. Nepoții mei, prețuiți-mi vorba și bine vă va fi. Că doar cât trăiam eu, și până v-ați căsătorit și voi, ce sfat dat de mine, urmându-l, nu v-a fost bine? Așa dar să mergeți mamaie la biserică, promiteți-mi asta, măcar de două ori pe lună, duminica, și dați o lumânare aprinsă în mâna preotului, la ușa altarului, și pomeniți-mi numele, mamaia Elena, cu tot neamul ei cel adormit. Mă duc acum, că-s obosită și eu, și mi-e dor de mămica, de tăticu, de bărbate-meu, de fratele și surorile mele. De câteva săptămâni mă tot cheamă dorul de ei, însă dragostea pentru voi, și grija, mă făceau să mai vreau să mai trăiesc măcar o zi. Ochii mei vor fi stând la fereastra care dă spre poartă, așteptându-vă, dragii mei. Iertați-mă că nu v-am putut dărui mult. Atât am putut, atât m-am priceput. Și dacă v-am greșit, tot din iubire am făcut-o. Așa credeam eu că vă e bine. Iertați-mă, și să nu mă uitați până la moartea voastră în rugăciunile voastre.

Uitați-vă la mine, că vă dau un ultim sfat: Nu contează când mori, cum mori, de ce mori, că oricum murim. Moartea este cel mai cert eveniment al vieții. Contează doar câtă iubire, câtă nădejde, cât credință lași în inimile și sufletele celor cărora le-ai fost soră, părinte, bunică, prieten sau vecin, rudă sau străin. Atâta doar contează. Ce faci te și face. Știu că am să trăiesc prin voi, cei pe care mult v-am iubit. Voi nepoții mei care mi-ați umplut și bătătura, și casa, și sufletul cu zbenguielile voastre copilărești, pe care v-am spălat, v-am legănat, v-am hrănit, v-am dojenit, și mai presus de toate, voi nepoții mei de trei generații, pe care vă iubesc, să nu îndrăzniți să mă uitați. Să nu uitați vacanțele peteecute în aici, în inima mea! Să zâmbiți, să râdeți amintindu-vă bucuriile acelea trăite cu mine și cu tataia de lea Măgureni, și fericirea vostră îmi va fi și mie lumină pe calea cerului. Și apropos de lumină, atât vă mai rog: patruzeci de zile de acum să aprindeți candela în casele voastre, să vă făceți o sfântă cruce și să rugați ca Bunul Dumnezeu să mă ierte și să îmi odihnească sufletul în latura celor drepți. Duceți-mă la groapă, lângă bărbatul meu, că merg cu nădejdea Învierii, la cea de a doua venire a lui Hristos, pe norii cerului, și dați-mi ultima sărutare, sărutarea iertării, că fericită îmi este calea pe care merg, și voi îmi sunteți lumini în lumea necunoscută a sufletelor. Amin.

Iar eu, nepotul tău favorit, mamaie, cel care a primit din gura și sufletul tău cel mai curat dar pe care ai avut să mi-l dai, credința frumoasă în Hristos, cuvintele fiindu-mi de prisos și neputincioase în acest moment, am să parafrazez pe Mihai Eminescu din care uneori îmi citea „tataia de la Măgureni”, și-am să gângur cu inima înlăcrimată:

Și te-ai dus, dulce minune

Și-a murit mamaia noastră-

Cu mușcate în fereastră

Cu scovergi și porumb fiert,

Cu mătănii, cruci la piept,

Ea cu sufletul ei bun

Se duce la cer acum.

Și te-ai dus, dulce minune,

Și-ai murit, mamaia noastră

Cu mușcata din fereastră….

Totuși este trist în lume….

Și-altceva nu mai pot spune.

Mergi cu îngerii în cer.

Mamaie mă iertă-ți cer!