14 ANI (14Februarie 2016)

Azi, pe 14 februarie fac 14 ani de când am venit în mănăstirea Dervent.

Sunt 14 ani de când am venit să mor pentru a trăi veșnic. Gândul morții mi-a stat în inimă adesea, de mic, de pe la nouă ani, când l-am văzut mort pe bunicul meu din Rovine. Poate că uneori tot gândind la moarte am uitat să trăiesc traiul acela de care lumea din jurul meu era atașată. Totdeauna m-am simțit bine în rugăciune, în biserică. Dar Derventul mi-a descoperit nu doar rugăciunea ci și ascultarea.

În Dervent am înțeles rostul suferinței. Aici am văzut cum Dumnezeu șlefuiește sufletele cu dalta suferinței sufletești și trupești, atunci când suferința este așezată la umbra Crucii lui Hristos.

De ce Derventul și nu alt loc? Nu știu. A încerca să-mi explic aceasta este ca și când aș încerca să îmi explic iubirea. Ori, iubirea trecută prin rațiune își pierde din alura de taină. Aș putea spune că Derventul m-a ajutat să mă regăsesc. El, cu Crucile-de-leac. Dar nimeni nu va pricepe aceasta decât dacă vine aici, să se lase pătruns de misterele acestui loc. Trăind aici, am Dunărea la picioare cu toate lacrimile acestui neam. Am înălțimea dealului Dervent care mă așează deasupra lumii spre a putea să îi contemplu esența fără să mă agăț de nimicurile ei. Am cerul întreg deasupra creștetului și Raiul tot în bisericuța mică a mănăstirii. Am în jurul meu niște oameni minunați a căror dorință nu e alta decât să aibă liniștea naturii și pacea inimii spre a putea să se aplece în cămara sufletului spre o rugăciune mai curată, din ce în ce mai curată.

Dervent, vad de trecere, așa cum s-ar traduce din dialectul cuman al limbii turce, devine tot mai conștient pentru mine, acum, la patruzeci ce ani, că este locul în care sufletul meu bate la poata veșniciei. În timp ce eu încă bat la porțile Împărăției, am văzut pe mulți trecând dincolo. Am văzut cum monahul Serafim a trecut pragul veșniciei având porțile larg deschise. Apoi sufletul meu s-a îngemănat frumoscu ale altor inimi frumoase și un pic câte un pic am aruncat cumva peste poartă și eu bucăți din inima mea. Mătușa mea Magda, despre care am mai vorbit, a luat cu ea din mine o parte din suflet, condesându-mi ființa în fărâma de suflet ce mi-a rămas aici. Mi-au rămas de la ea toate sfaturile pe care cât trăia nu le-am ascultat. Am mai azvârlit, mai ales în acest an, bucăți din mine spre veșnicii. Au plecat mulți din cei dragi mie, lăsându-mi firimituri de lumină în suflet. Baba Lina, cu a ei fire șugubeață, mi-a fost exemplu de tărie în suferință, de nădejde pentru Rai, și de purtare de grijă de dincolo de moarte. Ionică din Hârșova, acest tânăr care în doar două decenii de viață, cu tot zbuciumul tineresc, plecând, mi-a amintit cât de mult poa să facă puțin timp trăit bine. D-na Georgeta-Ana, un suflet pe care l-am spovedit în ultimii patru ani, m-a luminat spre a învăța jertfa supremă pentru copiii pe care ți scoate în cale Dumnezeu.

Încet-încet, tot mai mulți oameni dragi mie se apropie de Porți, și trec dincolo într-o liniște asemănătoare cu arderea unei candele.

Nu pot să nu pomenesc aici despre cei pe care Dumnezeu i-a adus sub epitrahilul meu. Zbuciumul pentru ei, chiar și pentru cei care-au venit doar o dată, dar au trăit intens taina spovedaniei, m-a așezat pe o poziție de avangardă în calea aceasta a desăvârșirii.

Îmi cunosc neputnțele, limitele, stângăciile, alunecările, uneori căderile. Am genunchii zdreliți, palmele pline de spini ciulinilor din bărăganele inimii mele și ale altora; uneori nici ochii nu mai văd bine realitățile din cauza lacrimilor, însă atunci se reflectă și mai limpede Dumnezeu. Dumnezeu care se sălășluiește în sufletul fiecărui om, a întregii creații. Sunt ca un copil care abia învață să meargă pe calea veșniciei. Abia învăț să vorbesc gângurind vers și taină despre Marea Taină.

Cred că așa ajungem la Dumnezeu: aruncând peste moarte câte puțin din ființa noastră. Acel puțin pe care l-am sădit în cei care pleacă și iau cu ei bucăți din noi. Cu cât dărui mai mult, cu cât în celălalt e mai mult din tine, cu atât tu, cel ce încă ești aici, trăiești prin ei bucuriile veșniciei. Și cu cât mai mulți sunt cei plecați de lângă tine, cu atât mai mult revederea ți-e mai dornică, dorința reîntâlnirii mai arzătoare, lumea, cu ale ei ademeniri, mai puțin covârșitoare. Devin ca o Dunăre care curge, când limpede, când tulbure, dar curge spre vărsare, toată, tăcută și impunătoare.