miercuri, 2 martie 2016

ÎMI DUC VIAȚA






Îmi duc viața printre printre stalagmite
Cu capu-n pod și visele-n pământ,
Orbecăind prin grote răsucite,
Întunecat amorfic labirint.

Cum am ajuns în peștera aceasta
Nici nu mai știu, și nu mai știu nici când.
Tot caut o ieșire sau intrarea
În lumea celor care cred că nu mai sunt.

Pe unde am intrat, ieșind din lumea
Cu zori înzăpezite de lumini?
Tot bâjbâi bezna căutând ieșirea
Care e poarta-n viața cu minuni.

Și creștetul mi se lovește-ades
De stalactite prinse-n bolta neagră;
Și strâng din dinți, genunchii mi-i zdrelesc
Strigând la Dumnezeu ce mă reneagă.

Tot pipăi întunericul prin preajmă
Un licăr de lumină căutând
Mi-e frig, mi-e rece… tare-mi este teamă
Că am să mor în somn habar-n-având.

De mult ai mei m-or fi uitat cu toții
Și-au renunțat să creadă că sunt viu.
Nu știu că tot luând în mâini pereții
Cu ghiarele, eu viața mi-o tot scriu,
Lăsând eternității ce-am să fiu.

2 martie 2016
Dervent.



Niciun comentariu: