ÎMI DUC VIAȚA
Îmi duc viața
printre printre stalagmite
Cu capu-n pod și
visele-n pământ,
Orbecăind prin
grote răsucite,
Întunecat amorfic
labirint.
Cum am ajuns în
peștera aceasta
Nici nu mai știu,
și nu mai știu nici când.
Tot caut o ieșire
sau intrarea
În lumea celor
care cred că nu mai sunt.
Pe unde am
intrat, ieșind din lumea
Cu zori
înzăpezite de lumini?
Tot bâjbâi bezna
căutând ieșirea
Care e poarta-n
viața cu minuni.
Și creștetul mi
se lovește-ades
De stalactite
prinse-n bolta neagră;
Și strâng din
dinți, genunchii mi-i zdrelesc
Strigând la Dumnezeu ce mă reneagă.
Tot pipăi
întunericul prin preajmă
Un licăr de
lumină căutând
Mi-e frig, mi-e
rece… tare-mi este teamă
Că am să mor în
somn habar-n-având.
De mult ai mei
m-or fi uitat cu toții
Și-au renunțat să
creadă că sunt viu.
Nu știu că tot
luând în mâini pereții
Cu ghiarele, eu
viața mi-o tot scriu,
Lăsând
eternității ce-am să fiu.
2 martie 2016
Dervent.
Comentarii