ÎMI DUC VIAȚA

Îmi duc viața printre printre stalagmite

Cu capu-n pod și visele-n pământ,

Orbecăind prin grote răsucite,

Întunecat amorfic labirint.

Cum am ajuns în peștera aceasta

Nici nu mai știu, și nu mai știu nici când.

Tot caut o ieșire sau intrarea

În lumea celor care cred că nu mai sunt.

Pe unde am intrat, ieșind din lumea

Cu zori înzăpezite de lumini?

Tot bâjbâi bezna căutând ieșirea

Care e poarta-n viața cu minuni.

Și creștetul mi se lovește-ades

De stalactite prinse-n bolta neagră;

Și strâng din dinți, genunchii mi-i zdrelesc

Strigând la Dumnezeu ce mă reneagă.

Tot pipăi întunericul prin preajmă

Un licăr de lumină căutând

Mi-e frig, mi-e rece… tare-mi este teamă

Că am să mor în somn habar-n-având.

De mult ai mei m-or fi uitat cu toții

Și-au renunțat să creadă că sunt viu.

Nu știu că tot luând în mâini pereții

Cu ghiarele, eu viața mi-o tot scriu,

Lăsând eternității ce-am să fiu.

2 martie 2016

Dervent.