NOAPTE DE MAI
Ce să fac?
Ce să fac? Sunt un romantic incurabil. Am vrut să mă vindec. Am căutat amici pragmatici și nu m-am putut minți pe mine. Nu am putut să văd cum banul era zeul lor, care le cerea jertfă inclusiv prieteniile cele mai legate,ba chiar și jertfa fraților și-a părinților.
M-am chinuit să nu-mi pese că frunza moare.Să pot să omor în mine emoția provocată de cântecul foarte matinal al privighetorii. Să zic că e doar un zgomot nupțial și că pe mine nu are de ce să mă impresioneze, eu nu sunt pasăre. Eu nu zbor! Nu zbor?!
Am incercat să privesc la femeie doar ca la o jucarie pt obscenități, și nu am văzut în ea decât frumusețea sufletului hăituit. Hăituit de o societate masculină în care ea, femeia este majoritară. Ea femeia plăpândă care-și înșeală bărbatul, rănind altă femeie, a altui bărbat infidel și el. Am văzut în femeie mama din ea, sora din ea, mai mică, mai mare, nu contează...toate-s la fel de iubitoare și de sensibile. Femeie, suflet ce zburzi între cer și pământ. Femeie cu miros de flori de câmp în păr. Femeie cu ochii de stele reflectate în lac.... În lacul cel lin al Luncii Dunărene. Cei de lângă mine, au vazut în femeie urmașa Evei. Eu am văzut în ea urmașa Maicii Domnului Hristos. Ei văd in mine urmașul maimuței. Eu văd în ei strămoșii viitoarelor generații Shopyng, Hotdog. Dacă tot am evoluat, de ce ne-am oprit aici? De ce cu omul a început involuția, întoarcerea la junglă???
Am încercat să nu văd durerea celui de lângă mine, și când am reușit să închid ochii, mi-au rămas urechile și atunci suferința urlată era mai acută decât prima. Închizând ochii am auzit strigătul mut al celor 15 milioane de prunci avortați, și am deschis ochii mari, mari, atât de mari încât am ajuns apoi să văd Îngeri.
Îngeri plângând.
Noapte de mai în Dervent.
Cu nunți de brotaci cu șlagăr de greier,
Cu luna suind alb , prudent,
Din bolte de inimi spre creier.
Noapte de mai în Dervent,
Cu miros de soc și pelin,
Cu iarba ce crește alert,
Cu cer străveziu și senin.
Noapte de Mai în Dervent
Cu liniști în inimi și-n vis,
Cu Cruci izvorând din pământ,
Cu rodul preacrud în cais,
Cu sfinți odihnind în mormânt.
Noapte de Mai în Dervent
Cu paseri dormind în copaci,
Cu Dunărea mută trecând,
Cu rugi pentru oamenii dragi,
Cu ochi lăcrimați adormind....
Noapte de Mai în Dervent
Mai repede viața scurtând,
Și morții noi sensuri tu dând.
Cu inima-m piept tresăltând,
Ca pe-o mireasă te-aștept,
Tu, noapte de Mai din Dervent....
13 Mai 2012
Dervent
priviți clipul; îl veți înțelege cu inima, nu cu mintea.
Dar dacă romantismul vostru nu vă e de ajuns,ca
sa simtiți cuvântul grăit de trup, vă dau un link,
unde vorbesc picturile lui Monet.
Comentarii
mi s-a facut dor de dervent!
Que les moins de vingt ans,
Ne peuvent pas connaître,
Montmartre en ce temps là,
Accrochait ses lilas,
Jusque sous nos fenêtres,
Et si l'humble garni,
Qui nous servait de lit,
Ne payait pas de mine,
C'est là qu'on s'est connu,
Moi qui criait famine et toi,
Qui posait nue,
La Bohème, la Bohème,
Ca voulait dire, on est heureux,
La Bohème, la Bohème,
Nous ne mangions,
Qu'un jour sur deux.
Dans les cafés voisins,
Nous étions quelques uns,
Qui attendions la gloire,
Et bien que miséreux,
Avec le ventre creux,
Nous ne cessions d'y croire,
Et quand quelques bistrots,
Contre un bon repas chaud,
Nous prenaient une toile,
Nous récitions des vers,
Grouppés autour du poêle,
En oubliant l'hiver.
La Bohème, la Bohème,
Ca voulait dire,
Tu es jolie,
La Bohème, la Bohème,
Et nous avions tous du génie.
Souvent il m'arrivait,
Devant mon chevalet,
De passer des nuits blanches,
Retouchant le dessin,
De la ligne d'un sein,
Du galbe d'une hanche,
Et ce n'est qu'au matin,
L'on s'asseyait enfin,
Devant un café crème,
Epuisés, mais ravis,
Faut-il bien que l'on s'aime,
Et que l'on aime la vie.
La Bohème, la Bohème,
Ca voulait dire, on a vingt ans,
La Bohème, la Bohème,
Et nous vivions de l'air du temps.
Quant au hasard des jours,
Je m'en vais faire un tour,
A mon ancienne adresse,
Je ne reconnais plus,
Ni les murs, ni les rues,
Qu'y ont vus ma jeunesse,
En haut d'un escalier,
Je cherche l'atelier dont plus rien ne subsiste,
Dans son nouveau décor,
Momtmartre semble triste,
Et les lilas sont morts.
La Bohème, la Bohème,
On était jeunes,
On était fous,
La Bohème, la Bohème,
Ca ne veut plus rien dire du tout.
Que les moins de vingt ans,
Ne peuvent pas connaître,
Montmartre en ce temps là,
Accrochait ses lilas,
Jusque sous nos fenêtres,
Et si l'humble garni,
Qui nous servait de lit,
Ne payait pas de mine,
C'est là qu'on s'est connu,
Moi qui criait famine et toi,
Qui posait nue,
La Bohème, la Bohème,
Ca voulait dire, on est heureux,
La Bohème, la Bohème,
Nous ne mangions,
Qu'un jour sur deux.
Dans les cafés voisins,
Nous étions quelques uns,
Qui attendions la gloire,
Et bien que miséreux,
Avec le ventre creux,
Nous ne cessions d'y croire,
Et quand quelques bistrots,
Contre un bon repas chaud,
Nous prenaient une toile,
Nous récitions des vers,
Grouppés autour du poêle,
En oubliant l'hiver.
La Bohème, la Bohème,
Ca voulait dire,
Tu es jolie,
La Bohème, la Bohème,
Et nous avions tous du génie.
Souvent il m'arrivait,
Devant mon chevalet,
De passer des nuits blanches,
Retouchant le dessin,
De la ligne d'un sein,
Du galbe d'une hanche,
Et ce n'est qu'au matin,
L'on s'asseyait enfin,
Devant un café crème,
Epuisés, mais ravis,
Faut-il bien que l'on s'aime,
Et que l'on aime la vie.
La Bohème, la Bohème,
Ca voulait dire, on a vingt ans,
La Bohème, la Bohème,
Et nous vivions de l'air du temps.
Quant au hasard des jours,
Je m'en vais faire un tour,
A mon ancienne adresse,
Je ne reconnais plus,
Ni les murs, ni les rues,
Qu'y ont vus ma jeunesse,
En haut d'un escalier,
Je cherche l'atelier dont plus rien ne subsiste,
Dans son nouveau décor,
Momtmartre semble triste,
Et les lilas sont morts.
La Bohème, la Bohème,
On était jeunes,
On était fous,
La Bohème, la Bohème,
Ca ne veut plus rien dire du tout.