FRÂNTURI DE GÂNDURI DESPLETITE















Ce timpuri mai trăiesc și eu... 
Timpul în care valoarea nu e nici a banului , nici a culturii, nici a civilizației și nici a bunului simț. Valoarea nu e nici măcar a nonvalorii. Nu mai avem raporturi sănătoase . Ne privim unii pe alții, și nici eu nu fac altfel adesea, ca și potențiali dușmani, nu ca și potențiali prieteni; ca și potențiale elemente ofensive ce trebuiesc anihilate rapid. Am trecut zilele acestea printr-o grea încercare sufletească despre care voi scrie altă dată. Dar am putut astfel, în suferință să mă privesc mai atent pe mine mai întâi, apoi pe cei din jur. Ce am găsit în mine m-a speriat. M-a speriat atât de mult că am închis ochii și m-am visat copilul zglobiu din satul copilăriei mele. satul meu din margini de Bărăgan. E foarte greu să te vezi cu adevărat cine ești. Și apoi să te și accepți. Dar exercițiul acesta face bine măcar o dată la 5 ani de zile. 
   M-am așternut zilele trecute pe hârtie. Eu pe mine însumi. M-am privit în oglindă. Am așezat la dreapta foii pe cel ce zice lumea că sunt. La stânga am așezat pe cel ce știu eu că sunt. Apoi am tras linie am făcut un subsol al paginii și am așezat pe cel pe care îl știe Dumnezeu că sunt. Aici mi-a fost mai greu. Aici am rămas uimit să aflu că Dumnezeu poate să iubească un astfel de om. Și totodată am rămas uimit să aflu că acest om poate totuși să iubească pe Cel ce i-a dat viață, pe cel ce este însăși CALEA , ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!!!! 
  Apoi am privit în jurul meu. Oamenii mi-au rămas inerți ca și părintele duhovnic pe care îl duceam la groapă. Puțini oameni priveau sicriul cu minunatul om pe care îl conduceam la marginea nemărginirii.  Se uitau toți peste sicriu. Unii la alții. Și mortul avea așa un zâmbet dezghețat pe față. Pentru câteva momente el mi-a părut mai viu decât noi. Nu! Totuși noi eram cei vii. Noi aveam telefoane mobile. El nu! El, părintele Paulin, nici în viață nu a avut mobil. Noi am avut . Avem și acum. Deci viem. Noi îl prohodim, el tace. Dar mai văd oameni tăcând. De fapt îmi dau seama că și eu tac. Mă speri de mine și încep să cânt; tăcând semăn cu mortul, așadar încep să cânt :„ Eu am văzut prunc murind și mi-am tânguit viața mea; pentru că pruncul se tulbura și tremura cu totul, și când i-a venit ceasul striga:O, tată , ajută-mi! O, mamă, scapă-mă!Și nu este nimeni atunci în stare să-i ajute, ci numai văzându-l se mâhneau și-l plângeau pe el la mormânt, cântând : Aliluia.”
 
Mă aud cântând și parcă acum mă speri mai mult decât de tăcerea mea. Rămân uimit de text... mi-amintesc de Nicușor, primul meu mort la care-am slujit,(culmea, și pe mine tot Nicu mă cheamă);un copil de 11 ani. A murit de....sărăcie. Nu au avut bani părinții, niște rudari așezați prin Dobrogea, să-i trateze o infecție la urechea dreaptă. a făcut septicemie și s-a stins. Ce deznădejde și disperare avea mama acestui copil în ochi......... și eu mă simțeam cumva complice  la suferința ei. Eu îi aminteam, slujind, că fiul ei , Nicușor al ei e mort. „De ce Doamne mi l-ai luat??!!??? ”zicea stinsă de durere femeia. Mă întreba apoi pe mine: De ce părinte mi l-a luat?  Ce să facă Dumnezeu acolo sus cu el? cu Nicușor al meu? Eu aveam aici mai multă nevoie. Cine îmi alină mie bătrânețile? ” Tăcut mă uitam în jurul ei. Mai erau 2 copii mai mici, frate și soră care plângeau și ei la căpătâiul fratelui lor. 
  Nu am mai avut timp să-mi derulez amintirile ; mi-a venit rândul să-l tămâi pe mortul de azi. Am început iară să cânt, mai mult nevoit de situație. Ași fi preferat să tac. să tac și să plâng . Mi-a fost foarte drag părintele. Exemplu de preot cum cu greu găsești în zilele noastre. Cu foarte mare greutate îmi urnesc și eu hoitul încă viu, cu suflet în el, dar un suflet mic în fața grozăviei morții. Tămâiez trupul fără suflet al mortului, și cânt: „Acum m-am odihnit și am aflat ușurare multă, căci m-am mutat din stricăciune și m-am dus la viață, Doamne , mărire Ție.”
 
     Privesc în jur. Oameni care au venit să îl vadă mort pe cel ce le-a botezat și cununat copiii, pe cel ce le-a îngropat morții. Pe mine însumi m-a botezat tot el, părintele Paulin. Îl luăm pe brațe și nu mă mai pot opri din plâns. Parcă îmi duc tatăl la groapă!Părcă duc de mână pe cineva până la ușa veșniciei. Ciudat mi se pare că nu trec și eu acum dincolo, în veșnicie. Cum oare pot să-l las și să nu mă duc măcar un pas în față? Măcar cu un ochi să privesc și eu dincolo de groapă, dincolo de pragul mărginit al nemărginirii. Și dintr-o dată mi-e frig, și dintr-o dată mi-e cald  și mi-e frică și iar mi-e frig și cald. Ies din starea asta, pentru că am zărit un nepot  de vreo 17 ani al părintelui. Un băiat cu trăsături de grec, așa cum și părintele avea, nu prea înalt și brunețel , cu părul bogat și ondulat.Plângea în hohote privind cum îl așează groparii în mormântul săpat încă din timpul vieții lui, la dorința lui, lângă biserica în care a slujit ultimii 25 de ani, biserică „Petrache”(sf Gheorghe). 
El, mortul rădea!Nepotul plângea! Soarele strălucea primăvăratec pe cerul azuriu. Mirosea în jur a corcoduși înfloriți. Parcă Hristos însuși tămâia aerul din jurul gropii și ne lumina nouă moacele cernite.
        ...De ce plângi femeie? pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul, cel Răstignit? NU ESTE AICI . A ÎNVIAT, PRECUM A ZIS! DU-TE DE SPUNE UCENICILOR SĂI , ȘI LUI PETRU, CĂ A ÎNVIAT ȘI V-A FI MAI ÎNAINTE DE EI ÎN GALILEEA!!!! 




Comentarii

Unknown a spus…
Atat de rau imi pare, pentru parinte,nici nu am cuvinte sa comentez la postarea ta. Si sufar si pentru tine, fratiorul meu, ai postat simtirile tale si sunt trista si pentru tine.
Dumnezeu sa il ocroteasca ,acolo sus printre norisori,sa ii ofere o bisericuta pentru sufletul lui.

Postări populare