MORȚII NU SUNT CEI DIN MORMINTE! Predică revizuită la Dumnica Învierii fiului văduvei din Nain

Motto: „Tinere, ție îți zic scoală!

Frați creștini ortodocși,

În cadrul sfintei Liturghii de astăzi, s-a citit evanghelia uneia dintre cele trei învieri săvârșite de Mântuitorul sufletelor și ale trupurilor noastre, Iisus Hristos, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor, Dumnezeul tuturor oamenilor.

Era în primul an al propovăduirii. Iisus Hristos mergea cu mulțime multă după El, străbătând cetățile și satele Galileii neamurilor.  Alesese Hristos această provincie pentru că era cea mai sărăcăciosă, în ea trăind, în genere, evrei care se retrăseseră dintre neamuri, așa cum erau numite popoarele nonevreiești. Se născuseră și crescuseră până la o vreme afară din pământul lui Israel, și apoi se aciuaseră într-o provincie aflată la extremitatea regatului lui Irod. Alaiul acesta format din ucenici, bolnavi, și mulțimi curioase  să vadă ce minuni va mai face Hristos, ajunge la poarta unei cetăți mici, a unui sat numit Nain. Aici tocmai ce murise un tânăr băiat, singurul fiu al unei femei căreia nu cu mulți ani în urmă îi murise și soțul. Evreii își duc morții la groapă în ziua morții, și îi îngroapă în afara cetății. Astfel, cortegiul funerar care-l avea în frunte pe tânărul mort și pe îndurerata lui mamă se întâlnește cu alaiul acela gălăgios și vesel ce-L avea în mijloc pe Iisus Hristos. Și ne spune sf ap Luca faptul că Iisus la mamă s-a uitat:  de mamă se ocupă mai mult sf apostol căci auziți cum spune:„Și apropiindu-se pe porțile cetății, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și aceasta era văduvă.(…) Și văzându-o Domnul i s-a făcut milă de ea și ea zis: Nu plânge!”

Frați creștini, trist tablou ne-a zugrăvit astăzi Luca apostolul, medicul și pictorul. Hristos, care adesea tămăduia bolnavii, scotea demonii, și săvârșea tot felul de minuni, de obicei aștepta să fie rugat de cineva pentru a face acea minune. Acum însă, văzând durerea acestei mame văduve, care își ducea la groapă singurul fiu, îi înviază băiatul fără să aștepte măcar o privire de la mama a cărei inimă era sfâșiată de durere. Văzuse durerea inimii acestei femei. Iisus, ca Dumnezeu ce era, ascultase totuși o rugă. Ruga mamei care poate rupe cerul și coboarp îngerii pe pământ! Ruga mamei care poate, iată. învia și morții. Că deși atunci mama aceasta nici ochii nu și i-a ridicat de la trupul mort al fiului ei, totuși  Hristos a privit suferința ei ca pe o rugă. Și dacă așa cum spune Honore de Balzac, inima unei mame este un adânc în fundul căruia vei găsi totdeauna iertare, cu atât mai multă iubire vom găsi în inima Dumnezeului nostru Iisus Hristos Cel care a creat inima de mamă. Iisus Hristos s-a apropiat de năsălia cu care îl duceau pe tânăr și i-a zis: tinere ție îți zic, scoală-te! Iară el, zice Scriptura că s-a ridicat mortul și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Atât știm din Evanghelie. Scrierile apocrife vorbesc despre tânărul văduvei din Nain. Astfel avem numele văduvei, Ana, numele tânărului, Toma, care, după ce a fost înviat de Hristos, a trăit alături de mama sa, mărturisind Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Tocmai această mărturisire cu putere îi aduce lui Toma sfârșitul de mucenic după 15 ani de la Învierea Domnului.

Frați creștini, la toate slujbele înmormântării, ca și la toate slujbele rănduielilor pentru morți, Biserica Ortodoxă a rânduit să se citească o evanghelie pe care sigur ați auzit-o, însă nu ați ascultat-o, că doară una e să auzi și alta-i să și asculți. De aceea am să vă prezint aici două citate din ea, pentru că tot vorbim despre ducerea la groapă a unui mort. Evanghelia de la înmormântare, undeva pe la începutul ei spune astfel: „Adevărat, adevărat vă spun vouă că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și care vor auzi vor învia.” Iară puțin mai departe spune: „Nu vă mirați de aceasta, că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui; și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei.” Observați că mai întâi zice „că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul, și care vor auzi vor învia.”, iară mai apoi zice: „că vine ceasul când (fără „și acum este”) toți cei din morminte se vor scula. Păi ori învie doar cei ce aud glasul Lui, ori toți. Ei bine Frați creștini explicația este că Hristos le vorbea celor vii cu trupul, dar inerți cu sufletul, numindu-i „morți”, iară pe cei pe care noi generic îi numim morți, Mântuitorul îi numește cu sintagma „cei din morminte”, nu le spune morți, pentru că sunt doar cei din morminte. Noi, morții ambulanți, morții sufletești trebuie să ne trezim, mai ales când vedem cum moartea e singura certitudine a vieții, moartea ca și prag necesar al porții spre veșnicie. Să auzim și noi cei morți sufletește glasul lui, căci toți câți vom auzi, vom învia. Care-și vor astupa urechile la glasul Evangheliei morți vor rămâne și în viață fiind, nu doar în morminte. Și multe învățături am mai putea desprinde de aici, însă zic să ne întoarcem privirea spre tânărul fiu mort al femeii văduve din Evanghelia sfântului Luca, doctoral și pictorul.

Dacă tânărul acesta care era dus de lumea din cetate spre cimitir să fie îngropat, dacă acest tânăr plâns de mama lui nu îl întâlnea pe Hristos, se îngropa. Așa și tineretul de astăzi: este împins de lume, de anturaj, de system, spre groapă. Și dacă nu se va întâlni cu Hristos, sfârșește aruncat în cimitirul istoriei. Familia nu le mai este de mult un cadru cald care să dospească aluatul sufletesc care să deie șanse unei creșteri morale, școala nici măcar nu-și mai propune să creeze valori. Și așa tineretul e cărat spre mormânt, fără nădejde, fără viitor, fără idealuri. Numai Hristos ne mai salvează, ca pe tânărul mort, zicându-ne tuturor: tinere, ție îți zic: scoală!!!

Haideți frați creștini să privim societatea de azi, cu precădere pe cea creștină și cu atât mai mult pe cea românească. Câte mame mai plâng astăzi pe fii lor? Fii lor care sunt morți sufletește? Nu arătăm cu degetul spre tineret, înfierându-l că a devenit rău, neascultător, fără Dumnezeu, sau dacă au Dumnezeu acesta se numește dorința de căpătuială rapidă, plăcerile trupului, pierderea timpului. Nu, nu-l înfierăm pentru că ei sunt produsul harababurii societății contemporane. Însă am mâhnirea de a vedea că  nu mai există mame să plângă la căpătâiul acestui tineret, și nu numai a acestui tineret. Nu mai avem mame care să plângă mortul acesta, societatea românească, pe ansamblul ei, care este un mort care merge spre groapă. Toate membrele acestui mort sunt reci și inerte. Social, economic, politic, dar mai ales spiritual și duhovnicești ne aflăm într-o letargie, ca să nu spunem déjà moarte. Și dacă mai sunt tineri buni și frumoși spiritual aceștia sunt invidiați și atacați chiar și din mijlocul familiei. De câte ori vin tineri și se plâng că părinții lor nu-i lasă la biserică. Nu numai că nu se duc ei. Ele, mamele mai ales, care ar trebui să fie un exemplu de trăire creștină pentru întreaga familie, Dumnica, atunci când în Biserica Ortodoxă, Hristos coboară iară aici, în noua Galilee a neamurilor, și caută, așteaptă la poarta inimilor noastre să mai găsească un tânăr să îl învieze și să îl deie mamei sale, ele se ocupă cu activități mai mult sau mai puțin vinovate, sau sigur nu binecuvântate. Trebuie să înțelegeți că Ortodoxia (religia în general și creștinismul într-un mod cu totul special), crește în inima copiilor iubirea de frumos. Învățați-vă copiii să asculte muzica de calitate, să citească, să respire aer în natură, să comunice cu cei de vârsta lor, dar mai ales să meargă la biserică. Aduceți-i de mână aici, în Casa lui Dumnezeu, și vă vor fi sprijin la bătrâneți, vă vor ține de mână la ceasul morții voastre, nu vor fi niște străini printre străini, ci vor fi fiii voștri care-au învățat ce este iubirea, de la Cel ce e Iubire, de la Hristos. Nu spunem că marile simfonii ale geniilor culturale ale secolelor trecute nu zidesc ceva în om. Dar muzica religioasă, bizantină, hrănește nu doar moral ci și spiritual.  Dar pentru aceasta trebuie să fie învățați de mici. Obișnuiți-vă copii cu natura, cu slujba ortodoxă. Sunteți aici părinți, părinți care ați născut copii după perioada comunistă, când avem libertatea exprimării credinței; și totuși vă întreb, eu și Hristos: COPIII VOȘTRI UNDE SUNT? Ia priviți atent, nu cumva îi duce diavolul la groapă, și nu-I plânge nimeni? Nu cumva în timp ce voi, părinții lor, preocupați să le adunați averi pe care ei, nemuncindu-le, le aruncă și le cheltuiesc pe plăceri și patimi ucigașe de suflet, pe droguri, pe fumat, pe alcool în exces, și se ucid și trupește și sufletește, că ajung robi ai patimilor. Și când voi vedeți e prea târziu, prea târziu. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Pe Hristos, care este singurul care poate să învieze acest tineret, l-ați scos din inima lor. „Ce atâta biserică? Nu te mai duce dragă, nu vezi ce fac popii? Nu te mai duce! Ai credința în suflet și gata! Ce-ți trebuie?” Ucigătoare de prunci sunt mamele care vorbesc așa în casă!!! Ucigătoarele propriilor copii. De ce ? Pentru că, mergând după principiul acesta, că credința nu e musai să ți-o și trăiești arătându-ți apartenența la o comunitate ortodoxă, în cadrul Ortodoxiei, acești copii, când vor ajunge mari nu vor ști să își exteriorizeze sentimentele nici față de oameni și nici față de părinții lor. De ce să îi ajut? Îi iubesc în inimă și nu e necesar să le arăt. Eu am viața mea. Credința fără fapte moartă este. Și una dintre fapte este și aceasta: mersul al biserică, aici, în Ortodoxia noastră bimilenară, primită de la moși și strămoși și pe care avem datoria de a o preda fiilor și fiilor fiilor noștri, cât mai curată și nealterată. Și ca să înțelegeți că mersul la biserică este absolut necesar dacă vreți să aveți un suflet sănătos și riguros, vă provoc la un exercițiu de imaginație. Corpul nostrum este, conform științei, peste 70% apă. Și totuși bem apă. și fără mâncare mai putem trăi, dar fără apă sigur nu. Sufletul nostru este scânteie Divină, și are nevoie de hrană divină. Aici, în Biserică, vin îngerii și adapă sufletele, aici le putem spăla și primenii, prin sfânta spovedanie la preotul duhovnic, aici puteți plânge morții pe care-i aveți în neam, morți sufletește care nu se mai deslipesc din fața computerelor, morții care nu lasă tutunul, morții care sunt déjà prea îndoctrinați de spiritul de turmă care a fost inoculat în ei de media aceasta vândută intereselor ocultelor. Și oricât le spală ei creierii, le spală cu lături, că tot mai murdară le e gândirea. UNDE dacă nu în Biserica unde ți-ai îngropat tatăl, mama, bunicii, ai făgăduit soțului în fața lui Hristos că doar moartea te va despărți, ți-ai botezat copilul în Ortodoxie, unde dară, dacă nu aici, să poți să-ți lași spiritul să-și tragă puțin sufletul după toată goanna aceasta aproape nebună a vieții cotidiene.

Însă mamele de azi sunt prea ocupate cu credința în vrăji și horoscoape. Cât ele stau cu nasul și cu sufletul în televizoare copiii se sluțesc sufletește cu pornografiile, cu drogurile. Dureros este. Spovedim tineri care fumează de la vârste fragede, de pe la 7 ani și mai mici, și mamele încă nu știu. Nu știu, fie că nu au timp să știe, fie că nu le pasă, fie că fumează și ele și nu mai simt mirosul de tutun.

Haideți ca măcar acum, în ceasul acesta, să punem început bun și să ne aducem copiii la Hristos, la Izvorul iubirii. Cum? Citindu-le de mici din Scriptură, învătându-i tradițiile, și explicându-le de ce se fac cele ce se fac în Ortodoxie. Aducându-i la spovedanie de mici, de la 7 ani spun sfinții părinți că trebuie spovediți copii. Dar ce te faci că te lovești de gaițe: dar ce păcate are băiatul meu? Nu e vorba că are, e vorba că trebuie să se obișnuiască cu taina spovedaniei, pentru că așa cum copilul are nevoie de timp să învețe să meargă, să vorbească, să citească, tot așa are nevoie de timp să învețe corect să se spovedească.  Și să fim sinceri, în ziua de azi are prilejuri prea multe de păcătuire. Internetul este o sursă de bombardament informațional, și orice imagine mai indecentă în inima copilului naște senzații pe care nu le-a mai trăit, iară în mintea lui naște întrebări cărora le va căuta răspuns. Dacă părinții sunt tot preocupați cu munca și nu au costruit o punte de legătură între ei și copil, atunci acesta, tot mai timid și mai izolat, se va duce în lumea lui să-și găsească răspunsuri. Și lumea lui care se deschide cu un singur clic este lumea virtuală. De aceea trebuie de fragezi să le creem o lume spirituală. Aici , în ortodoxie  să-i semănăm în inimă iubirea de frumos, frica din iubire, de părinți , de frați, de natură, de Cer. Învățați-vă copii să se roage, și metoda pedagogică cea mai la îndemână este propriul exemplu. Învățați-l și ve-ți culege roadele iubirii, că Hristos nu minte. Spune că dacă dai, însutit vei primi. Dă iubire, credință și nădejde copiilor tăi, și vei primi înapoi, la vremea în care bătrânețile vor face inima ta să spună ca și psalmul: „nu găsesc nici o bucurie în vârsta aceasta”, ei, copiii crescuți în biserică vă vor fi licărirea care vă va lumina calea spre veșnicie. Și dacă aveți fii morți sufletește din negrija voastră sau din furtunile vieții, plânge-ți aici, în fața lui Hristos și a Maicii Domnului și rugați-vă cu lacrimi pentru a lor înviere spirituală. Credeți-ne frați creștini că nu vom ieși din criza aceasta morală, dacă nu ne întoarcem cu inima și cu toată ființa noastră la Dumnezeu care este iubire. Haideți să rămânem noi iubire, deși ei ne vor ură. Încheiem aducând în sprijinul celor afirmate cuvântul plin de lumină al părintelui Arsenie Papacioc, cel ce a fost victimă a represiunilor comuniste, dar a fost și flacără luminoasă, biruitoare a tuturor torturilor fizice și psihice suferite 14 ani de zile în pușcării și alți mulți ani în hărțuiala securității. Iată ce spune părintele Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită:

„Sfântul Grigore de Nyssa, fratele sfântului Vasile cel Mare a fost întrebat:

-         Ce zici despre om?

-         Omul? Este copleșitor și de neînțeles”

Dumnezeu păstrează încă taine despre om necunoscute nici de îngeri, pentru că omul este singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este și El copleșitor și de neînțeles. Deci avem mare privilegiu, însă și mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu știi că exiști cu un sens și de asemenea să nu te cunoști cu adevărat. Și mai grav decât acestea este să te găsească moartea într-o astfel de stare !” Amin.