IUBIREA VRĂJMAȘILOR
IUBIREA VRAJMASILOR„Că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi cum Tatăl vostru este milostiv.”
Frați creștini ortodocși,
Astăzi biserica noastră strămoșească, ortodoxă, ne-a amintit una dintre cele mai înălțătoare porunci, am putea spune că este vârful de lance al creștinismului, dovada desăvârșirii unui suflet: iubirea vrăjmașilor. Și tocmai pentru că este piscul învățăturii Mântuitorului, este dificil de ajuns la această măsură a sporirii duhovnicești, este greu de urcat până aici, pe scara vârtuților creștine. Însă este una dintre poruncile Dumnezeului nostru, al tuturor oamenilor, Iisus Hristos și fericit este cel ce o împlinește. Cel ce își umple inima de iubire, și ajunge să escaladeze everestul iubirii de vrăjmași, are de aici o vedere de ansamblu asupra lumii, mult mai coerentă, vede micimea și puțina însemnătate a atâtor frământări cotidiene, și se află mai aproape de noblețea și farmecul cerului, de Inima cea plină de iubire a lui Hristos. Însă cred că am exagerat numind iubirea vrajmașilor Everest, când de fapt această vârtute nu este altceva decât o Golgotă în vârful căreia se află o cruce. Iară pe cruce este Hristos. Hristos răstignit care se roagă pentru cei ce l-au dat pe mâinile fariseilor, pentru cei ce L-au bătut, L-au scuipat, L-au pus să-și ducă crucea, și apoi l-au pironit pe ea, iară când, însetat, cerea apă, i-au dat să bea oțet amestecat cu fiere. El, de la înălțimea deloc semeață a Golgotei se ruga: „Iartă-I Doamne că nu știu ce fac!”. Și cu adevărat nu știau că împlineau proorociile tuturor proorocilor Vechiului Testament, și că îl răstigneau pe Cel ce Le-a vindecat poporul, le-a mângâiat suferințele, Le-a adus legea iubirii în locul legii talionului.
Acesta este Dumnezeul nostru, frați creștini, Dumnezeu care spune astăzi în Sfânta Scriptură citită astăzi: „precum voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea faceți-le și voi lor. Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc ce mulțumire aveți? Că și păcătoșii iubesc pe cei care-I iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire aveți? că și păcătoșii tot așa fac. (…)Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut nimic nădăjduind, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui-Preaînalt, că EL este bun cu cei nemulțumitori și răi.” Citind mai atent acest text al bibliei mă cutremur și mă îngrozesc. Noi, creștinii de azi, botezați în credința ortodoxă, am ajuns mai răi decât ceea ce Hristos numea atunci „păcătoși”, adică neamurile care nu se închinau adevăratului Dumnezeu. Și totuși, fără a avea legea iubirii ca și credință și poruncă dată, ei, urmând legea morală din ei, iubeau pe cei ce îi iubeau. Noi bunăoară, înâlnim în lumea noastră ortodoxă oameni care nu mai știu ce e aceeia iubirea de mamă, respectul de părinți, și ascultarea de ei, nu mai știu ce e prietenia adevărată între două suflete, acea simbioză care depășește uneori și legăturile frățești, pentru că pe frate îl iubești atavic, sângele tău strigă spre sângele lui pentru că din același sânge te tragic, dar prietenul îți devine frate sufletesc, și sufletul e mai mare decât trupul, de aceea și trăirile lui sunt mai intense decât pornirile sanguinice sau carnale ale trupului.
Nu mai știm să trăim niște relații umane frumoase. Remarca cineva zilele trecute că românul nu mai știe să guste o glumă. Și am cugetat la aceasta. Alergătura după siguranța zilei de mâine ne-a făcut să vedem în cei din jur numai potențiali dușmani. Luăm în bășcălie colegii de muncă pentru a ne arăta superiori lor, pentru ca nu cumva , la o adică să fim noi dați afară. Uitați-vă atent în jur. Nu mai știm să mai zâmbim. Peste tot, dacă nu sunt zâmbete de serviciu (pe la functionarii publici sau cei ce au contact cu publicul), restul sunt rânjete, nu zâmbete. Și iată cum, mergând pe firul decadenței omului creștin, observăm că a vorbi azi despre iubirea vrajmașilor este un fel de a vorbi discuții, pentru că noi nu mai știm să ne iubim nici prietenii, rudele, părinții. Prea adesea întâlnim la spovedanie oameni care nu vorbesc cu frații, surorile lor de ani de zile pentru nu știu ce moștenire. Fraților, dacă vă pasă de veșnicia voastră, dacă vă pasă de sufletele voastre, încercați să vă împăcați măcar cu cei ce vă urăsc. Gândiți-vă că și voi i-ați ajutat să vă urască. Cu o privire antipatică, cu o vorbă spusă la năcaz și care a rănit un suflet, sau poate cu faptul că nu l-ați ascultat când a avut el mai mare nevoie să-și spună păsul. Coborând în profunzimea lucrurilor și a stărilor de fapt de astăzi vedem că noi nu mai știm să ne iubim nici pe noi. Ne purtăm cu propriul trup, și cu propriul suflet, de parcă am fi dușmanii noștri. Tinerii pierd nopți întregi fără să deie trupului odihna de noapte atât de necesară unui creier sănătos. Apoi toți ceilalți, toarnă în ei, tutun, alcool, otrăvuri contrafăcute băute în taverne pline de fum, apoi nu mai suntem selectivi nici la mâncare. Urlă medicii și o parte a presei împotriva organismelor modificate genetic, a emulgatorilor și afânătorilor, tot petrolul ăsta introdus în alimentație, și noi nu ținem seama. Consumăm tot pentru că aceasta am ajuns. Generația papă tot. Aceștia ar trebui să fie singurii dușmani cu care să ducem un veșnic război și să îi și biruim. Patimile, păcatele , curviile de tot felul, bârfele, invidiile, clevetirile, fumatul , drogurile și alimentația nesănătoasă. Nu vă amăgiți spunând că alimentele bio sunt mai scumpe. Dacă pentru ele nu vă ajung pensiile sau salariile, cum vă ajung pentru medicația de după, când sunteți biruiți de boli pe care nici medicii nu mai știu să le vindece ci doar vă lungesc suferința. Aceștia deci fie-ne singurii vrăjmași ai noștri. Însă omul, omul care este chip și asemănare a lui Dumnezeu, omul pentru care Hristos și-a vărsat sângele pe cruce, cum să îmi fie vrăjmaș? Și mai corect spus, DE CE SĂ MI-L FAC VRĂJMAȘ? Nu frați creștini. Haideți ca ieșind de la această slujbă să punem început bun! Să nu lăsăm materia să ne ucidă esența ființei noastre de oameni. Înainte de a continua cuvântul mă gândeam să facem un exercițiu. Folosindu-mă de cuvântul lui Hristos care zice: dacă aduci darul tău la altar, și aici îți aduci aminte că ești certat cu cineva, lasă darul în fața altarului, fugi și te împacă, iertându-te, cu pârâșul tău și apoi adu darul lui Dumnezeu. Că nu-ți primește Dumnezeu ofranda dacă ești în ceartă cu cineva. Ei pornind de la acest cuvânt mă gândeam să plecăm acum fiecare unde știm că am lăsat în urmă suflete mâhnite, sau că cineva are o pâră cât de mică asupra noastră. Numai că mi-e teamă, nu că ar rămâne biserica aproape goală, dar primul care-ar trebui să plec aș fi eu.
Nu se poate, creștin fiind să pui gard de sârmă ghimpată, să pui tunurile de apă peste femei și copii refugiați, de-avalma, și să pretinzi că faci acest lucru tocmai pentru a apăra valorile creștine. Care valori creștine? acelea dde care tu nu mai ți seama când te comporți ca o bestie? Binecuvântați pe cei ce vă bleastămă! Argumentul unora este teama de inflirtări ai agentilor Isis. Asta vi se vinde vouă, pentru că agenții Isis sunt de mult in europa, și nu-s muritori de foame. Nu avem cum să ne numim creștini și să dormim tihniți în timp ce unii ne bat în poarta casei, în poarta țării, cerându-ne un acoperiș și-o pâine. Și de vor să se inflirteze teroriști, pentru aceasta avem servicii de informatii specializate. Dar nu știu de ce cuvântul acesta fluturat adesea ,„teroriști” îmi amintește de „Lovituția din decembrie 89” când la fel ni s-a fluturat sub nas ideea teroriștilor care-au tras în noi. Iubește și fă ce vrei. Ne plângem că ferugiații nu vin să asimileze cultura noastră creștină. Care cultură? asta plină de ură și de creștini de zile mari, creștinismul cu tunuri de apă și gaze lacrimogene? Fiți milostivi cum Tatăl Vostru este Milostiv. Atunci dară, așa cum Dumnezeu este bun și milostiv și cu cei buni și cu cei răi, așa trebuie să arătăm și noi.
Ca să ajungem să ne iubim vrăjmașii trebuie , în primul rând să vedem pricina vrăjmășiei dintre mine și el. Și prea adesea , mult prea adesea limba este cea vinovată de…neprietenii, ca să nu spunem vrăjmășii.. Vorbim vorbe-n vânt, și există destui binevoitori care să ducă vorba de la gura unui spre urechile altora, le mai exagerează și ei , le-am mai pus și noi coarne, și uite-așa, ne facem dușmani. Sântul apostol Iacov, cel care a fost primul dintre apostoli omorât de evrei, spune frumos, într-a treia epistolă a sa: „pentru că toată firea, a fiarelor și a păsărilor, a târâtoarelor și a vietăților din mare, se domolește și s-a domolit de firea omenească. Este rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu”., iară Solomon în proverbe spune că cine vorbește mult, nu se poate să nu păcătuiască, iar cel tăcut și chibzuit mulți prieteni își strânge-n jur și va fi ferit de multe necazuri. Altă pricină a vrășmășiei dintre noi este invidia, dorința de a avea ceea ce are și vecinul,sau , dacă nu putem avea, ne dorim ceea ce este déjà proverbial la români, să-i moară și capra vecinului. Și aceasta este o măsură de cântărire a mărinimiei prieteniei dintre doi oameni: noi, românii avem proverul care zice că prietenul la nevoie se cunoaște. În viață am văzut că până și dușmanul te mai ajută, măcar de ochii soacrei sau de conjunctură, (că are nuntă cu băiatul și îi e că nu te duci), de aceea –mi vine a zice că prietenul la bucurie se cunoaște, că doar adevăratul prieten se bucură când îți e bine, îți este zâmbet când te bucuri , și lacrimă atunci când suferi. Nu există bucurie mai mare ca bucuria prietenului tău.
Acum, că tot vorbim de proverbe românești, mai este unul care s-ar putea să vă deie ghes să vă îndreptățiți în fața conștiințe, pentru că aveți dușmani. Spune românul că „omului fără dușmani nu-I face pielea doi bani”. Și știe el românul ce zice când zice dacă zice, că înseamnă că omul acela nu a iscat în jurul lui invidii, și adicătelea nu are nici o vârtute de invidiat. Dar esența este să nu ne facem dușmani din vina noastră. Să nu fim noi pricină de poticnire pe calea desăvârșirii sufletești, și nu numai, pentru că dacă în comunitatea în care trăiești nu ești și într-o comuniune, afară de păcat, nu sporești duhovnicește. Adică, mai pe românește, nu poți să ai pace în casă dacă zilnic te cerți cu soția, sau cu soacra. De aceea zic să nu fim noi pricină de păcătuire, de invrăjbire între noi și semeni. Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre supraviețuiorii torturilor și a regimului de exterminare de la Aiud, spunea adesea: fraților, e poruncă, nu ne jucăm! Trebuie să iubești vrășmașii. Și dacă nu poți așa dintr-o dată, măcar nu-I urî! Frumoase sufeltele acestea care-au pătimit atâtea și nu au reușit comuniștii să le vâre în inimă ura! Pentru că acolo unde e ură, pleacă iubirea și duhul lui Hristos, rămâne satana cu duhurile lui. Sufletele acestea frumoase ale celor din pușcăriile anticomuniste, au urcat nu doar pe cruce, pe Golgota, ci au coborât și cu Hristos în iadul de nedescris al putorii sufletești a torționarilor, și ceea ce este și mai înălțător pentru ei, este faptul că ei, sfinții închisorilor au putut să iubească acei oameni, nu doar să nu îi urască. Vă îndemnăm să căutați și să citiți Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, sau Oranki, sau cartea lui Nicolae Steinhard, jurnalul fericirii. De ce ? poate nu vom ajunge la iubirea aceea a lor, dar măcar vedem înălțimea la care ar trebui să fim, și să începem să urcăm pe scara aceasta a iubirii, până la a ne iubi vrășmașii. Ne-au inoculat ura, elementele neocomuniste post decembriste. Fenomenul Pitești, și nu exagerez când spun asta, l-au scos din pușcărie și acum îl folosesc la scară națională. Vor să urâm. Să urâm pe cel ce are pentru că eu nu am, să urâm păcatele altora dar să ni le hrănim pe ale noastre. Haideți să nu ne lăsăm transformați în brute! Suntem oameni , frați creștini. În noi pâlpâie scânteia divină. Vă dați seama cât de mult iubește Dumnezeu sufletul uman, că pentru el și-a jertfit Unicul Fiu???? De ce frați creștini? Pentru că sufletul este scânteie divină! Este o lacrimă căzută din ochii lui Dumnezeu, peste lutul care suntem. Și nu vorbim abstract. Fiecare dintre noi avem această flacără din Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este iubire, așa cum sf Ioan evanghelistul, pomenit zilele trecute, ne grăiește, înseamnă că și noi suntem, în esență, iubire! De ce să devenim ură? Pentru că așa vrea mass-media năimită de organizații mai mult sau mai puțin secrete, mai mult sau mai puțin discrete? Haide să punem început bun, rugați-vă dacă nu puteți ierta din toată inima o vorbă spusă, sau o faptă mai nelalocul ei. Rugați-vă lui Dumnezeu să îl ierte și să vă deie putere să iertați și să uitați! Și dacă nici așa nu puteți, spovediți-vă sincer, și duhovnicul, vă va învăța cum să faceți ca să biruiți în lupta aceasta cu patima neiubirii. Dar vă trebuie și multă răbdare, și atenție. Că ce e iertarea fără uitarea răului făcut? Cum să spunem seara „Tatăl nostru”, și ne iartă nouă cum si noi iertăm, dacă nu iertăm? Și dacă noi iertăm, dar ținem minte, așa se poartă și Hristos cu noi. Ne ține minte. Și nimic rău nu ne face, doar că-și mai depărteză harul de la inima noastră, și încep apoi mustrările conștiinței. Ura și dujmănia sunt păcate . Și dacă ne incearcă să intre în inima noastră , să nu uităm cuvântul sfântului apostol Pavel: în lupta voastră cu păcatul nu ați fost încă ispitiți până la sânge!” așadar haideți să stăm drepți în lupta cu păcatul și în genunchi la rugăciunile noastre către Dumnezeu, și să-i cerem să ne deie El ceea ce nouă nu ne este ușor. Încheiem ca de obicei, cu un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc, care este foarte potrivit pentru tema discuției, iubirea vrăjmașilor: „Dumnezeu prin poruncile sale nu cere nimic imposibil . Te îndeamnă să faci ce poți, să ceri ceea ce nu poți , și El te ajută ca să poți”, amin.
Frați creștini ortodocși,
Astăzi biserica noastră strămoșească, ortodoxă, ne-a amintit una dintre cele mai înălțătoare porunci, am putea spune că este vârful de lance al creștinismului, dovada desăvârșirii unui suflet: iubirea vrăjmașilor. Și tocmai pentru că este piscul învățăturii Mântuitorului, este dificil de ajuns la această măsură a sporirii duhovnicești, este greu de urcat până aici, pe scara vârtuților creștine. Însă este una dintre poruncile Dumnezeului nostru, al tuturor oamenilor, Iisus Hristos și fericit este cel ce o împlinește. Cel ce își umple inima de iubire, și ajunge să escaladeze everestul iubirii de vrăjmași, are de aici o vedere de ansamblu asupra lumii, mult mai coerentă, vede micimea și puțina însemnătate a atâtor frământări cotidiene, și se află mai aproape de noblețea și farmecul cerului, de Inima cea plină de iubire a lui Hristos. Însă cred că am exagerat numind iubirea vrajmașilor Everest, când de fapt această vârtute nu este altceva decât o Golgotă în vârful căreia se află o cruce. Iară pe cruce este Hristos. Hristos răstignit care se roagă pentru cei ce l-au dat pe mâinile fariseilor, pentru cei ce L-au bătut, L-au scuipat, L-au pus să-și ducă crucea, și apoi l-au pironit pe ea, iară când, însetat, cerea apă, i-au dat să bea oțet amestecat cu fiere. El, de la înălțimea deloc semeață a Golgotei se ruga: „Iartă-I Doamne că nu știu ce fac!”. Și cu adevărat nu știau că împlineau proorociile tuturor proorocilor Vechiului Testament, și că îl răstigneau pe Cel ce Le-a vindecat poporul, le-a mângâiat suferințele, Le-a adus legea iubirii în locul legii talionului.
Acesta este Dumnezeul nostru, frați creștini, Dumnezeu care spune astăzi în Sfânta Scriptură citită astăzi: „precum voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea faceți-le și voi lor. Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc ce mulțumire aveți? Că și păcătoșii iubesc pe cei care-I iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire aveți? că și păcătoșii tot așa fac. (…)Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut nimic nădăjduind, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui-Preaînalt, că EL este bun cu cei nemulțumitori și răi.” Citind mai atent acest text al bibliei mă cutremur și mă îngrozesc. Noi, creștinii de azi, botezați în credința ortodoxă, am ajuns mai răi decât ceea ce Hristos numea atunci „păcătoși”, adică neamurile care nu se închinau adevăratului Dumnezeu. Și totuși, fără a avea legea iubirii ca și credință și poruncă dată, ei, urmând legea morală din ei, iubeau pe cei ce îi iubeau. Noi bunăoară, înâlnim în lumea noastră ortodoxă oameni care nu mai știu ce e aceeia iubirea de mamă, respectul de părinți, și ascultarea de ei, nu mai știu ce e prietenia adevărată între două suflete, acea simbioză care depășește uneori și legăturile frățești, pentru că pe frate îl iubești atavic, sângele tău strigă spre sângele lui pentru că din același sânge te tragic, dar prietenul îți devine frate sufletesc, și sufletul e mai mare decât trupul, de aceea și trăirile lui sunt mai intense decât pornirile sanguinice sau carnale ale trupului.
Nu mai știm să trăim niște relații umane frumoase. Remarca cineva zilele trecute că românul nu mai știe să guste o glumă. Și am cugetat la aceasta. Alergătura după siguranța zilei de mâine ne-a făcut să vedem în cei din jur numai potențiali dușmani. Luăm în bășcălie colegii de muncă pentru a ne arăta superiori lor, pentru ca nu cumva , la o adică să fim noi dați afară. Uitați-vă atent în jur. Nu mai știm să mai zâmbim. Peste tot, dacă nu sunt zâmbete de serviciu (pe la functionarii publici sau cei ce au contact cu publicul), restul sunt rânjete, nu zâmbete. Și iată cum, mergând pe firul decadenței omului creștin, observăm că a vorbi azi despre iubirea vrajmașilor este un fel de a vorbi discuții, pentru că noi nu mai știm să ne iubim nici prietenii, rudele, părinții. Prea adesea întâlnim la spovedanie oameni care nu vorbesc cu frații, surorile lor de ani de zile pentru nu știu ce moștenire. Fraților, dacă vă pasă de veșnicia voastră, dacă vă pasă de sufletele voastre, încercați să vă împăcați măcar cu cei ce vă urăsc. Gândiți-vă că și voi i-ați ajutat să vă urască. Cu o privire antipatică, cu o vorbă spusă la năcaz și care a rănit un suflet, sau poate cu faptul că nu l-ați ascultat când a avut el mai mare nevoie să-și spună păsul. Coborând în profunzimea lucrurilor și a stărilor de fapt de astăzi vedem că noi nu mai știm să ne iubim nici pe noi. Ne purtăm cu propriul trup, și cu propriul suflet, de parcă am fi dușmanii noștri. Tinerii pierd nopți întregi fără să deie trupului odihna de noapte atât de necesară unui creier sănătos. Apoi toți ceilalți, toarnă în ei, tutun, alcool, otrăvuri contrafăcute băute în taverne pline de fum, apoi nu mai suntem selectivi nici la mâncare. Urlă medicii și o parte a presei împotriva organismelor modificate genetic, a emulgatorilor și afânătorilor, tot petrolul ăsta introdus în alimentație, și noi nu ținem seama. Consumăm tot pentru că aceasta am ajuns. Generația papă tot. Aceștia ar trebui să fie singurii dușmani cu care să ducem un veșnic război și să îi și biruim. Patimile, păcatele , curviile de tot felul, bârfele, invidiile, clevetirile, fumatul , drogurile și alimentația nesănătoasă. Nu vă amăgiți spunând că alimentele bio sunt mai scumpe. Dacă pentru ele nu vă ajung pensiile sau salariile, cum vă ajung pentru medicația de după, când sunteți biruiți de boli pe care nici medicii nu mai știu să le vindece ci doar vă lungesc suferința. Aceștia deci fie-ne singurii vrăjmași ai noștri. Însă omul, omul care este chip și asemănare a lui Dumnezeu, omul pentru care Hristos și-a vărsat sângele pe cruce, cum să îmi fie vrăjmaș? Și mai corect spus, DE CE SĂ MI-L FAC VRĂJMAȘ? Nu frați creștini. Haideți ca ieșind de la această slujbă să punem început bun! Să nu lăsăm materia să ne ucidă esența ființei noastre de oameni. Înainte de a continua cuvântul mă gândeam să facem un exercițiu. Folosindu-mă de cuvântul lui Hristos care zice: dacă aduci darul tău la altar, și aici îți aduci aminte că ești certat cu cineva, lasă darul în fața altarului, fugi și te împacă, iertându-te, cu pârâșul tău și apoi adu darul lui Dumnezeu. Că nu-ți primește Dumnezeu ofranda dacă ești în ceartă cu cineva. Ei pornind de la acest cuvânt mă gândeam să plecăm acum fiecare unde știm că am lăsat în urmă suflete mâhnite, sau că cineva are o pâră cât de mică asupra noastră. Numai că mi-e teamă, nu că ar rămâne biserica aproape goală, dar primul care-ar trebui să plec aș fi eu.
Nu se poate, creștin fiind să pui gard de sârmă ghimpată, să pui tunurile de apă peste femei și copii refugiați, de-avalma, și să pretinzi că faci acest lucru tocmai pentru a apăra valorile creștine. Care valori creștine? acelea dde care tu nu mai ți seama când te comporți ca o bestie? Binecuvântați pe cei ce vă bleastămă! Argumentul unora este teama de inflirtări ai agentilor Isis. Asta vi se vinde vouă, pentru că agenții Isis sunt de mult in europa, și nu-s muritori de foame. Nu avem cum să ne numim creștini și să dormim tihniți în timp ce unii ne bat în poarta casei, în poarta țării, cerându-ne un acoperiș și-o pâine. Și de vor să se inflirteze teroriști, pentru aceasta avem servicii de informatii specializate. Dar nu știu de ce cuvântul acesta fluturat adesea ,„teroriști” îmi amintește de „Lovituția din decembrie 89” când la fel ni s-a fluturat sub nas ideea teroriștilor care-au tras în noi. Iubește și fă ce vrei. Ne plângem că ferugiații nu vin să asimileze cultura noastră creștină. Care cultură? asta plină de ură și de creștini de zile mari, creștinismul cu tunuri de apă și gaze lacrimogene? Fiți milostivi cum Tatăl Vostru este Milostiv. Atunci dară, așa cum Dumnezeu este bun și milostiv și cu cei buni și cu cei răi, așa trebuie să arătăm și noi.
Ca să ajungem să ne iubim vrăjmașii trebuie , în primul rând să vedem pricina vrăjmășiei dintre mine și el. Și prea adesea , mult prea adesea limba este cea vinovată de…neprietenii, ca să nu spunem vrăjmășii.. Vorbim vorbe-n vânt, și există destui binevoitori care să ducă vorba de la gura unui spre urechile altora, le mai exagerează și ei , le-am mai pus și noi coarne, și uite-așa, ne facem dușmani. Sântul apostol Iacov, cel care a fost primul dintre apostoli omorât de evrei, spune frumos, într-a treia epistolă a sa: „pentru că toată firea, a fiarelor și a păsărilor, a târâtoarelor și a vietăților din mare, se domolește și s-a domolit de firea omenească. Este rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu”., iară Solomon în proverbe spune că cine vorbește mult, nu se poate să nu păcătuiască, iar cel tăcut și chibzuit mulți prieteni își strânge-n jur și va fi ferit de multe necazuri. Altă pricină a vrășmășiei dintre noi este invidia, dorința de a avea ceea ce are și vecinul,sau , dacă nu putem avea, ne dorim ceea ce este déjà proverbial la români, să-i moară și capra vecinului. Și aceasta este o măsură de cântărire a mărinimiei prieteniei dintre doi oameni: noi, românii avem proverul care zice că prietenul la nevoie se cunoaște. În viață am văzut că până și dușmanul te mai ajută, măcar de ochii soacrei sau de conjunctură, (că are nuntă cu băiatul și îi e că nu te duci), de aceea –mi vine a zice că prietenul la bucurie se cunoaște, că doar adevăratul prieten se bucură când îți e bine, îți este zâmbet când te bucuri , și lacrimă atunci când suferi. Nu există bucurie mai mare ca bucuria prietenului tău.
Acum, că tot vorbim de proverbe românești, mai este unul care s-ar putea să vă deie ghes să vă îndreptățiți în fața conștiințe, pentru că aveți dușmani. Spune românul că „omului fără dușmani nu-I face pielea doi bani”. Și știe el românul ce zice când zice dacă zice, că înseamnă că omul acela nu a iscat în jurul lui invidii, și adicătelea nu are nici o vârtute de invidiat. Dar esența este să nu ne facem dușmani din vina noastră. Să nu fim noi pricină de poticnire pe calea desăvârșirii sufletești, și nu numai, pentru că dacă în comunitatea în care trăiești nu ești și într-o comuniune, afară de păcat, nu sporești duhovnicește. Adică, mai pe românește, nu poți să ai pace în casă dacă zilnic te cerți cu soția, sau cu soacra. De aceea zic să nu fim noi pricină de păcătuire, de invrăjbire între noi și semeni. Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre supraviețuiorii torturilor și a regimului de exterminare de la Aiud, spunea adesea: fraților, e poruncă, nu ne jucăm! Trebuie să iubești vrășmașii. Și dacă nu poți așa dintr-o dată, măcar nu-I urî! Frumoase sufeltele acestea care-au pătimit atâtea și nu au reușit comuniștii să le vâre în inimă ura! Pentru că acolo unde e ură, pleacă iubirea și duhul lui Hristos, rămâne satana cu duhurile lui. Sufletele acestea frumoase ale celor din pușcăriile anticomuniste, au urcat nu doar pe cruce, pe Golgota, ci au coborât și cu Hristos în iadul de nedescris al putorii sufletești a torționarilor, și ceea ce este și mai înălțător pentru ei, este faptul că ei, sfinții închisorilor au putut să iubească acei oameni, nu doar să nu îi urască. Vă îndemnăm să căutați și să citiți Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, sau Oranki, sau cartea lui Nicolae Steinhard, jurnalul fericirii. De ce ? poate nu vom ajunge la iubirea aceea a lor, dar măcar vedem înălțimea la care ar trebui să fim, și să începem să urcăm pe scara aceasta a iubirii, până la a ne iubi vrășmașii. Ne-au inoculat ura, elementele neocomuniste post decembriste. Fenomenul Pitești, și nu exagerez când spun asta, l-au scos din pușcărie și acum îl folosesc la scară națională. Vor să urâm. Să urâm pe cel ce are pentru că eu nu am, să urâm păcatele altora dar să ni le hrănim pe ale noastre. Haideți să nu ne lăsăm transformați în brute! Suntem oameni , frați creștini. În noi pâlpâie scânteia divină. Vă dați seama cât de mult iubește Dumnezeu sufletul uman, că pentru el și-a jertfit Unicul Fiu???? De ce frați creștini? Pentru că sufletul este scânteie divină! Este o lacrimă căzută din ochii lui Dumnezeu, peste lutul care suntem. Și nu vorbim abstract. Fiecare dintre noi avem această flacără din Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este iubire, așa cum sf Ioan evanghelistul, pomenit zilele trecute, ne grăiește, înseamnă că și noi suntem, în esență, iubire! De ce să devenim ură? Pentru că așa vrea mass-media năimită de organizații mai mult sau mai puțin secrete, mai mult sau mai puțin discrete? Haide să punem început bun, rugați-vă dacă nu puteți ierta din toată inima o vorbă spusă, sau o faptă mai nelalocul ei. Rugați-vă lui Dumnezeu să îl ierte și să vă deie putere să iertați și să uitați! Și dacă nici așa nu puteți, spovediți-vă sincer, și duhovnicul, vă va învăța cum să faceți ca să biruiți în lupta aceasta cu patima neiubirii. Dar vă trebuie și multă răbdare, și atenție. Că ce e iertarea fără uitarea răului făcut? Cum să spunem seara „Tatăl nostru”, și ne iartă nouă cum si noi iertăm, dacă nu iertăm? Și dacă noi iertăm, dar ținem minte, așa se poartă și Hristos cu noi. Ne ține minte. Și nimic rău nu ne face, doar că-și mai depărteză harul de la inima noastră, și încep apoi mustrările conștiinței. Ura și dujmănia sunt păcate . Și dacă ne incearcă să intre în inima noastră , să nu uităm cuvântul sfântului apostol Pavel: în lupta voastră cu păcatul nu ați fost încă ispitiți până la sânge!” așadar haideți să stăm drepți în lupta cu păcatul și în genunchi la rugăciunile noastre către Dumnezeu, și să-i cerem să ne deie El ceea ce nouă nu ne este ușor. Încheiem ca de obicei, cu un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc, care este foarte potrivit pentru tema discuției, iubirea vrăjmașilor: „Dumnezeu prin poruncile sale nu cere nimic imposibil . Te îndeamnă să faci ce poți, să ceri ceea ce nu poți , și El te ajută ca să poți”, amin.
Comentarii