miercuri, 6 mai 2015

PARALITICUL DIN VITESDA





Doamne, om nu am.


Frați creștini ortodocși,
De trei ani de zile Hristos le propovăduia evreilor despre milă, despre  despre consuferința cu cel ce suferă, despre iubirea necondițonată  de iubire  despre o schimbare, o metamorfoză profundă a valorilor umane, sub lumina Dumnezeului lui Avraam,lui Isaac și al lui Iacov, despre renunțarea la „dinte pentru dinte” și  despre  îmbrățișarea dăruirii pentru celălalt, a întoarcerii obrazului.  De  mai bine  de trei ani de zile Hristos le vindeca neputincioși, orbi, șchiopi, ologi,  paralitici, le înviase morții,   le  săturase pântecele a mulțimi de oameni flămnzi, cu doar câteva pâini și câțiva  peștișori,   îi ajutase chiar să pescuiască, în chip  minunat, atâta pește cât nu prinseseră ei niciodată. Și iată-l astăzi pe Hristos la scăldătoarea Vitezda, în Ierusalim, lângă  „poarta oilor”, una dintre intrările în cetate, numită așa pentru că acolo se spălau măruntaiele animalelor aduce la templul lui Solomon, pentru jertfă.  Era zi de sabat, Sâmbătă, zi de rugăciune la evrei. Scăldătoarea aceasta Vitezda era mereu înțesată de oameni cu diverse suferințe trupești, pentru că din când-în-când, un înger al Domnului cobora și tulbura apa, și oricine intra în scăldătoare după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală ar fi fost cuprins.( Aceasta preînchipuia botezul creștin, care se face o singură dată și care iartă toate păcatele celui botezat. ) Iisus Hristos trece prin mulțimea de oameni suferinzi. Știa bine că e Sabat, și mai știa și că nu peste mult timp evreii îl vor răstigni, și că una dintre acuze va fi și aceasta, că vindecă în zi de Sabath. Știa că apropiindu-se Paștile evreiesc, iudeii îl vor ucide pe El, Mielușelul pentru jertfă și Păstorul cel Bun. Dar iată-l trecând printre tot felul de bolnavi, și oprindu-se în fața unui paralitic, cu mușchi atrofiați de puțina mișcare. Dacă apa aceea servea la spălarea măruntaielor vietăților aduse spre jertfă (și evreii jerfteau de obicei miei, iezi, țapi, viței și boi) vă închipuiți, având în vedere clima toridă a Ierusalimului, ce duhoare era în jurul scăldătorii. Însă, bolnavii, în nădejdea vindecării sunt totdeauna capabili să rabde orice. Paraliticul în fața căruia se oprește Hristos suferea de 38 de ani. Păcatele unei tinereți de mult apuse adusese peste el această mare suferință. Poate-și bătuse părinții, poate își avortase copiii, poate rănise iubiri, sau trăia în ascuns în păcate murdare, pe care legea lui Moise le înfiera, păcate în afara firii, ori nu. Însă pentru că nici evanghelistul nu ne spune, înseamnă că nu ne este de folos să cugetăm acum la ce păcate i-au zdruncinat atât de mult sănătatea. Iată-l totuși că de treizeci și opt de ani omul acesta își târa neputințele, nădăjduind totuși într-o vindecare.
Iisus intră în vorbă cu el întrebându-l: „Voiești să te faci sănătos?”  Ce întrebare mai era și aceasta? Doar știa bine că pentru aceasta zăcea pe marginea acelei băi, pentru că spera în vindecare. Și iată răspunsul omului: Doamne, Stăpâne,(era o formă politicoasă de adresare la aceea vreme), NU AM OM să mă ajute să intru în scăldătoare când se tulbură apa, și până să ajung eu, altul se scaldă și se face bine. Atât a spus paraliticul. Atât. O, dar în fața unei astfel de realități, se vede treaba că și Hristos rămâne tăcut. Știa și el starea decăderii umane, el care îl văzuse pe Adam în Rai, în toată splendoarea creatoare a Tatălui, privea acum omul decăzut, vedea că omenirea zidită de El nu mai avea oameni. Era doar o adunătură de brute egoiste și insesibile, care credeau că e de ajuns să se numească fii ai lui Avraam și au deja parte de Rai, indiferent de patimile care le colcăiau în inimă. De aceea Iisus Hristos nu mai așteaptă răspunsul la întrebarea pusă paralizatului, ci, în marea lui milostivire, rostește, parcă scurt și parcă sec, dar cu putere în cuvânt, ca de fiecare dată: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Năcăjitul simte în el puterea întremându-i oasele, întărindu-i mușchii atrofiați, se ridică și uimit, și nesigur, dar se ridică, și vede că poate merge. Nu are amețeli, cum ar fi fost normal după atâta zăcut pe prici, ci se ridică sănătos și de fericire urlă, strigă, râde, plânge, zbiară, râde și iar plânge. În jurul lui se strâng cei aflați spre vindecare și nu pricep ce se întâmplă, pentru că nici el nu pricepe și nu le poate spune. În zarva imediat creată, că s-au strâns evreii în juru-i ca românul când vede ursul dansând, Iisus profită de moment și pleacă, neașteptând mulțumiri. Mai ales că venirea lui la Ierusalim a fost aproape clandestină, se ferea să fie cunoscut de iudei, pentru că de mult timp îl căutau să-l omoare.
Acum, auzind zarva creată de paraliticul acesta care numai că nu dansa, de fericirea tămăduirii, cu rogojina în spinare, strigând de bucurie că de treizeci-și-opt de ani zace și acum umblă, nelipsiții farisei, cărturarii și căpeteniile preoților, vin să vadă ce se întâmplă. Și când îl văd cu sarcina în spate urlă la el mustrându-l că face ceea ce nu se cade a face în zi de Sabat.( Aveau, și au, evreii o lege care nu le dădea voie să facă sâmbăta decât o mie de pași (aprox un km), fără a face alte treburi. Calea celor o mie de pași trebuia să le fie suficientă pentru a ajunge la sinagogă, și de aici și expresia lor că au mers cale de o sâmbătă, pe care o întâlniți în Biblie.) Atunci  cel vindecat le spune că cel care îl vindecase i-a zis: „ia-ți patul tău și umblă”. Paraliticul nu-l cunoștea pe Hristos, și nu putea spune cine l-a vindecat. Așa că fariseii îl lasă în pace. Mai apoi prăpăditul se întâlnește cu Iisus Hristos în templu, și nici atunci nu l-ar fi recunoscut dacă Mântuitorul nu i-ar fi grăit: „Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău. DIN ACESTA VORBE ȘTIM CĂ ÎN CAZUL PARALITICULUI PĂCATUL A FOST PRICINA ACESTEI LUNGI ȘI GROAZNICE SUFERINȚE! Și cel vindecat se duce și-l pârăște pe Iisus, spunând că El este cel care l-a vindecat și l-a pus să-și ia patul. De ce am zis că îl pârăște? Pentru că deja în provincia aceasta evreiască, în care se afla Ierusalimul, Iudeea, de mai bine de un an Iisus era căutat ca să fie prins și ucis, iar El, cum am mai spus, mergea mai mult pe ascuns prin cetăți și templu, tocmai pentru că mulți voiau sa-l ucidă. Iar iudeii, aflând că Iisus l-a vindecat sâmbăta pe paralitic, și l-a mai pus să facă și ce nu se face în zi de sabat, s-au umplut de mai multă ură și furie împotriva Domnului, și hotărârea lor de-al ucide s-a amplificat.
Aceasta este pe scurt imaginea faptelor relatate de Evanghelistul Ioan în pericopa de astăzi.
De ce oare au așezat sfinții părinți ca acum, într-a patra duminică după paști să ne amintească despre vindecarea paraliticului de al scăldătoarea Vitezda, după ce în Duminica Tomii îl descoperim pe Iisus Hristos mărturisit prima dată ca fiind Dumnezeu și Domn, om pipăibil și Dumnezeu adevărat, Biruitorul morții și Dătător de viață, și îl descopeream dumunica mironosițelor ca fiiind Cel Înviat și care urmează să se Înalțe la Tatăl, iată-l astăzi vindecând un paralitic de 38 de ani, adică de mulți ani. S-a așezat această pericopă tocmai pentru a arăta rostul coborârii Fiului lui Dumnezeu pe pământ, a adâncii lui smerenii, a Răstignirii, Îngropării și Învierii Lui.
Ca și paraliticul de astăzi, omenirea zăcea  de mult prea mult timp  paralizată moral, duhovnicește, și singură nu se mai putea vindeca oricâți îngeri ar mai fi trimis Dumnezeu în ajutorul ei, îngeri numind, prooroci, oameni harismatici și filosofi ai strălucitelor culturi ante Hristice. Cuvântul acesta de astăzi: „NU AM OM” definește și caracterizează starea omului care nu era om a societății omenești. NU MAI ERAU OAMENI ÎN OMENIRE. De peste trei ani, cum am mai spus, Iisus Hristos le-a tot vorbit despre valorile divine din om, și ei totuși, nu mai erau oameni. Îî voindeca de lepră și nu știau să-i mulțumească; le sătura mulțimile cu pâine și ei voiau să-l ucidă cu pietre, le învia morții și ei voiau să-l arunce de pe sprânceana muntelui, le slobozea îndrăciți și ei îl acuzau că au demon, El le vorbea despre el ca fiind ADEVĂRUL, CALEA, VIAȚA, LUMINA, ei se încăpățânau să trăiască minciuna, rătăcirea, le mirosea sufletul a mort șii mâinele a sânge, și pentru aceasta iubeau oscuritatea, întunericul. Și o, cât semeni iar omenire cu paraliticul din Vitezda! Pentru aceasta a trebuit atunci Iisus Hristos să se răstignească, să ia păcatele tale și să le urce pe Cruce, să le îngroape cu El în mormânt, să le coboare la iad, și apoi să te învieze cu El, ducându-te la Tatăl, care te așteaptă cu Brațele Părintești larg deschise. 
Să luăm aminte la ultimul îndemn al lui Hristos către paraliticul tămăduit, către omenirea vindecată: Ia aminte aminte omule, ia aminte omenire că te-am ridicat iar la cinstea de OM, și ți-am dat posibilitatea să fii „Dumnezeu și fii ai celui Preaînalt.” Ți-am deschis ție creștine Porțile Împărăției cerești, porțile veșnicei fericiri și ale bunăstării pe pământ. Ia aminte îți spun, să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău! Și oare ce poate fi mai rău decât 38 de ani de nemișcare? Treizeci-și-opt de ani de așteptare să-ți deie altul să mănânci, să te spele, să te ajute să vezi soarele și să te învelească dacă-ți este frig… Mai rău decât aceasta este nemișcarea veșnică,lipsa putinței de a te spăla și hrăni o veșnicie. Or, și mai rău, este tocmai rătăcirea veșnică pe cărările pierzării.
O, creștinule.. Creștinule care ai fost salvat prin Sângele și trupul cel sfânt al lui Hristos Dumnezeu, cum te-ai înșelat tu și ai rupt în două cămașa lui Hristos ,Biserica Lui cea Sfântă, Una, Apostolească și Sobornicească, în blestemata zi a marii schisme din anul 1054. Cum ai păcătuit tu așa de repede după doar o mie de ani, și a început să îți fie ție starea mai rea decât cea din vremea Răstignirii. Soldtații romani nu au cutezat să rupă cămașa lui Hristos și au aruncat sorții, dar tu, creștinule, creștinule, ai tras cu vanitate când hăis când cea, și-ai rupt Biserica în două, terfelind însăși esența credinței pe care o propovăduiești din prestolul de la Roma și de la Constantinopol: Iubirea! Și acum vă certați între voi, unii admirând apusul, alții răsăritul, certându-vă între voi, făcându-vă același reproș, de o mie de ani!
O creștinule catolic, cum ai aruncat tu bulă papală peste altarul sfintei Sofia, în Constantinopol, numind ceea ce Hristos a sfințit, spurcat și eretic, nemai vrând să ai comuniune cu ei, renunțând la Capul Bisericii, la Hristos, și așezând în loc un om, așezând un scaun, „sfântul scaun”, pe vicarius Dei, locțiitorul lui Dumnezeu, de parcă Dumnezeu a plecat în vacanță. Ți-ai aruncat bula pe altarul pe care tocmai se jertfea iar Hristos pentru neghiobia ta hrăpăreață, pentru dorința ta de a devenii nu doar stăpânul sufletelor oamenilor, ci și al averilor și vieții lor pământești. O, creștinule catolic orb, care te faci că mai crezi în bilețelele care-ți aduc indulgența lui Dumnezeu… Dar care Dumnezeu, creștinule catolic? Acela care și-a lăsat vacant Tronul Dumnezeirii, ca să poată Papa să fie infailibil, chiar și când ordonă inchiziții????  Vai ție, omenire paralitică, de ce nu vrei tu să-ți accepți condiția de chip și asemănare a Singurului Dumnezeu, care-a adus singura poruncă, porunca Iubirii, și vrei cu tot deadinsul să-ți creezi alt Dumnezeu. Un Dumnezeu după chipul și asemănarea ta viviată, coruptă și decăzută, plină de vanități și orgolii. Vai ție omule, că așa de ușor renunți le numele de fiu al lui Dumnezeu și preferi să te numești fiul maimuței. Nu cumva ți s-a întâmplat cea ce ți-a spus însuși Hristos: ai păcătuit iară și ți s-a întâmplat ție ceva mai rău?
Vai ție creștinule ortodox român, care te tragi din neam de viteji și oameni luminați de harul Duhului Sfânt, care ai primit credința direct de la apostolul Andrei, și care ești singurul neam care nu ai dată de creștinare, care te botezi de mic de către „popa Ioan”, cum ai ajuns tu să crezi mai mult în vrăji și descântece, în farmece și babe, în horoscoape și sfinți de mucava, mai mult decât în Dumnezeul străbunilor tăi, în Iisus Hristos cel Milostiv și de oameni iubitor, slăvit în cultul nostru Ortodox-Bizantin. Cum ai ajuns tu să-ți umpli gura de înjurături și drăcuieli, și să zici tot mai formal și mai rar Doamne-ajută; cum ai ajuns tu să crești ghioarle și alte lighioane în casă, și să-ți arunci copiii la canal, avortându-i? Nu vezi tu că ți-a paralizat conștiința? Nu vezi tu că ai ajuns să numești amarul dulce si dulcele amar?
Vai ție preote ortodox român, preote care te cârdășești cu politrucii ucigători de neam, pentru că-ți mai aruncă și ție o lețcaie din când în când, care-i cade printre degetele hrăpărețe, și apoi te privește ca pe un măscărici obligat să îi dansezi cum îți cântă el. Și nu e de vină politrucul atât cât ești tu preote, care ți-ai uitat menirea. Ai uitat că ești chemat de Hristos nu să stai la mese cu toți ghiftuiții lumii, ci să alini suferința neamului, a românului de rând desculț și calic, să fii gura lui cu care-și cere dreptul al pâine, să fii lacrima lui cu care-și plânge rănile și tâlhăriile și nedreptățile, să fii, dacă e nevoie, pumnul lui cu care bate în masă spre-a trezi conștiința adormită de 70 de ani de comunism și neocomunism.
 Nu cumva, preote ortodox român, asurzit de zdrăngănitul galbenilor și de foșnetul verzișorilor, să nu mai auzi glasul lui Hristos  care-ți spune și ție: „Ia aminte să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău!” Ia aminte, ca nu cumva, fiind cu ochii după zloții politicienilor și a marilor îngrășați ai „sistemului ticăloșit” (așa cum i-a făcut plăcere să-l numească tocmai celui care la moșit) să nu cumva să ajungi cum zice folclorul oltenesc: „să te culci cu toți!”. Nu cumva, preote ortodox, tot frământând căciula în mâini și milogind spoieli pe la porțile palatelor ministeriale, să nu ajungi să nu mai vezi că ei înșiși, cei cărora le cerșești, sunt și ei cu capul sub tăișul cozilor de topor ale lojelor masonice și ale ocultelor, care există neconstituțional în țara asta, și care , încă de la formare au „iubit” creștinătatea și ortodoxia, cu toată ura. Să nu ajungi, preote ortodox român, preocupat cu goana după cei 30 de arginți să-l răstignești iar pe adevăratul Dumnezeu, și apoi să-ți agăți grumazul în așa fel încât epitrafilul să-ți devină ștreang, ca și Iscarioteanului, și din apostol să devii talpă a iadului.   
Cum uiți atât de repede creștinule ortodox că ești urmașul lui Petre Carp,al  lui Petre Țuțea, al lui Nicolae Paulescu, al lui Gafencu, al lui Radu Gyr, ești nepot al preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa și al părintelui Arsenie Papacioc care-ți grăiește: Dacă tu te-ai șlefuit, te-ai înduhovnicit, la putința pe care o ai, dar sincer, cu statornicie nemaipomenită, Dumnezeu îl ajută pe altul pentru că tu te-ai pus la unct! Deci, se servește Dumnezeu de focul tău să-l aprindă pe celălalt, pentru că focul deja arde în tine. De aceea trebuie să ardă inima în noi cu orice chip.” Haidem dară, ținând candela credinței aprinsă să strigăm și noi plini de căldură sufletească și lumină duhovnicească, Hristos cu adevărat a înviat! Amin.

Niciun comentariu: