MI-E LACRIMA

Lacrima mi-e apă vie revărsată,

Mi-e Dunărea în care mi-am rătăcit prieteni,

Mi-e fire-a firii mele, și dulce și sărată,

Mi-e hrană și mi-e leagăn, și zâmbet mi-e, și cearcăn.

Mi-e lacrima cuvânt, când limba nu mai poate.

Mi-e visul trist al nopții dintre prohod și Paști;

Mi-e Dumnezeul tandru purtându-se pe ape.

Mi-e licărirea Lunii, privită de un dac.

Mi-e lacrima privind icoana Maicii Sfinte,

Mi-este izvor de viață când moartea-mi bate-n geam,

Mi-este și eros tânăr, vulcanic și fierbinte,

Mi-e dor de vremea-n care încă fecior eram.

Mi-e lacrima durere a mamei mele scumpe.

Mi-e lacrima tărie a bunului meu tată.

Mi-e lacrima mormântul, când Dunărea mă-nghite.

Mi-e lacrima, de astăzi, cât veșnicia toată

Și scară mi-e spre Raiul unde-oi cânta…îndată!

Scrisă astăzi, 12 mai 2015,

Pe mal de Dunăre, la Dervent.

Zi în care am aflat despre înecarea în apele Dunării, la Hârșova, a lui Ioan Munteanu, vreme îndelungată participant la cântările Derventului, un suflet care mă iubea sincer, și pe mine, și tot Derventul .