sâmbătă, 24 decembrie 2016

CRĂCIUN FĂRĂ PĂRINȚI




Se naște Hristos pe pământul sihatru
Pământul acesta și cu flori și cu spini.
Crăciunul răsună-n colinde la geamul
La care din vară nu mai stau părinți.

Oricât tot încerc să mă mint că mi-e bine,
Oricât Pruncul Sfânt gângurește timid,
Sunt singur cu dorul ce candeli mi-aprinde.


E primul Crăciun ce-i fără părinți.

Acum înțeleg Taina Nașterii altfel:
Un Prunc fără Tatăl din cer, pe pământ.
Orfan de-un părinte va crește și El,
Așa cum și eu și alții mai sunt.


Nu mai e tata să-mi facă o stea
Să merg cu colinda, să-ngheț pe poteci,
Nici calzi cozonaci, cum mama cocea,
Nu am să mai am de acum, până-n veci.


Și totuși mi-e drumul în față de-ajuns,
Și calea-n genunchi nu mi-o știu a străbate.
Și tata bărbat m-a crescut și m-a vrut
De-aceea cu gândul la Pruncul Iisus
Pe care și-ai mei îl cuprind azi în brațe,
Zdrelindu-mi genunchii, cu sufletul rupt
Spre cer ridic fruntea, atât cât se poate,
Și încă un țâră mai mult peste poate,
C-așa m-au crescut, știind că vine pe cale
Clipa când ei vor colinda mut,
În primul Crăciun când părinții sunt Sus!


24 Decembrie 2016 
Dervent

miercuri, 21 decembrie 2016

ZĂPADA IUBIRII



A căzut zăpada din cerul fără vânt
Peste frunza ce sunt.
Mă odihneam pe curbe poteci
Pe unde tu incă mai treci.


M-am alipit astfel de talpa ta,
Iubirea mea.
Tu m-ai purtat prin cluburi de noapte
Pe unde altora le grăiai erotice șoapte.


M-ai lepădat cu pantofii lângă un pat
În care dormind, vise-ai visat.
Vise despre o frunză căzută-n alei
Pe marginea cărora, dezbrăcați, tremurau niște tei.


M-ai purtat în pașii de dans
Legănându-mă-n vals,
M-ai dus în biserici, de Crăciun,
Unde te rugai să-ntâlnești Făt-Frumosul nocturn.


M-ai condus apoi pe maluri de fluviu,
Am mirosit lava fierbintelui Vezuviu.
Și când ai vrut să-mpietrești în Pompei
Am prins grai, disperat strigând: „ -Hei!!!”


Doar că tu, căutând de unde-mi venea glasul
Ai grăbit, spre prăpastie, pasul.


21 Decembrie 2016
Dervent.

duminică, 11 decembrie 2016

M-AM NĂSCUT ÎNTR-UN OCTOMBRIE








M-am născut într-un Octombrie,
Un Octombrie trist; trist ca și inima mea.
Am ajuns pe pământ căzând ca o frunză stacojie.
O frunză căzând pe pământ ca o picătură de ploaie borțoasă în luna a zecea.

De atunci toamnele mele sunt bogate.
Bogate în ploi care-mi spală maluri de fluviu.
Sunt bogate în abundența căderilor de frunze moarte,
Roșii-cărămizii, cad peste valul Dunării, argintiu.

Iernile mele sunt albe și reci ca zarea în Bărăgan.
Atât de reci încât mă frig mereu tâmplele.
Atât de albe că-mi intră-n plete an-cu-an
Și mă îngrop sub vremi precum grâul într-al zăpezii troian.

Viața mea, atât de plină în toamne prelungi,
A avut și o vară fierbinte pe-o plajă a Dunării.
Am iubit acolo, cu patos, trupuri fierbinți și rotunzi,
Transpirând pe fiecare fir de nisip, martor al nerușinării.

Vara aceea cu eros pe-o plajă uitată,
Pe-un ostrov virgin pe care atâta dezmăț a-ncăput,
Un dezmăț vinovat și pervers, clocotindu-mi în inima caniculară,
Și uitându-mi de Dumnezeu, ca Adam la-nceput.

Viața mea-i ca o toamnă ce vine cu un singur rost;
Acela de-a da sens primăverii cu flori.
Primăverii în care viața învie sub același Soare care privește anost
Și toamnă, și vară, și Dunăre, insule-n eros, și tot
Ceea ce omului, minusculul, trezește fiori,
Dar fără de care trăind, mai bine-i să mori.

11 Decembrie 2016. orele 20
Dervent-
Duminica celor chemați la Cină.



vineri, 2 decembrie 2016

VIAȚA CA UN CASTEL






Viața mea-i ca un castel de nisip.
Un nisip de pe-o plajă pustie a Dunării.
Eu sunt un fel de Dumnezeu, un Dumnezeu în slip
Care zgârii plaja, adunând nisipul sub unghii.

Mi-am imaginat că pot avea turnuri de pază
Le-am și construit, cu fortificări multiple,
Nu m-am gândit că de fapt nu mai era nimeni pe plajă
Ca să poată fecioria din turn să mi-o fure.

Am făcut apoi balcoane tuturor laturilor
Să pot contempla singurătatea din viața-mi printre străini.
Am scrijelit ferestre să-mi intre prin ele liniștea valurilor,
Conștient că ele-mi sunt singurele cărări între cer și-adâncimi.

Am înfipt pe turnul principal un drapel.
L-am făcut dintr-o frunză de salcie plângătoare,
Lacrima ei îmi va fi melodios refren
Al simfoniei vieți-mi cântată între un scâncet de copil și zgomotul unei stele căzătoare.

Și m-am purtat ca un adevărat Dumnezeu, un Dumnezeu în slip.
După ce-am muncit cu atâta migală, în arșița plăjii pustii,
Mi-am sfărâmat singur castelul, așa, oarecum plictisit,
Scăldându-mă-apoi singuratic în fluviul de lacrimi albăstrui…

3 Decembrie 2016
Dervent

marți, 1 noiembrie 2016

IARTĂ-MĂ DOAMNE




Iartă-mă Doamne că nu Te-am iubit cum mi-am iubit părinții.
Că nu te-am ascultat ca pe ei, că mi-am irosit viața dorinții,
Că nu am știut să-ți înfulec cuvintele,
Și să le mistui, să prefac în clipe secundele.

Iartă-mă Doamne că nu te-am iubit cum mi-am iubit surorile
Că lor le-am șoptit nemărtusite iubirile,
Pe când ție Doamne, ți-am strigat doar deznădejdea
Sufletului meu care cărarea nu-și mai găsea.

Iartă-mă Doamne că nu te-am iubit cum mi-am iubit iubirile,
Cu toate forțele mele, cu toată ființa și cu toate simțurile.
N-am știut să fiu o torță ce rupe-ntunericul,
N-am știut să stau totdeauna-mpotriva potrivnicului.

Iartă-mă Doamne că nici iertarea nu știu să Ți-o cer!
ȘI doar la iertarea-Ți nemărginită și bună mai sper.
Iartă-mă și ia-mă așa cum mă găsești
Și du-mă acolo unde mila Ta mai are-n lăcașuri cerești,
Unghere de pace, și-n dragostea Ta să mă crești!

28 Octombrie 2016
Dervent

miercuri, 12 octombrie 2016

PERNA





Când pântecele mamei părăsii,
Și după ce, din piept, mi-am luat prânzul,
Ca prim tovarăș pe cărarea vieții,
Îmi fuse perna, nu codrul sau vântul.

O pernă plină doar cu fulgi de gâscă,
Cu nanghin de-o culoare ca de sânge,
Ea-mi știe primul vis din noaptea neagră,
În care-un pui de om, pe-o pernă plânge.

Și când, crescând, plecam înstrăinat
Din satul cu salcâmi și colb pe drum,
Tot perna știe cât am suspinat
Făr-să-nțeleg de ce-i omului dat,
Să lase-n urmă vârste, joc, cătun.

Și, primele zvâgniri înfrigurate
Când, ca o oaste-n tropot și galop,
Hormonii mi se-ngrămădeau spre coapse,
Tot perna știe minții cum dau foc.

Cu capu-n pernă mi-am trăit iubiri
Pline de eros, pătimaș trăite,
Ea-mi știe fantezii, patos, doriri,
A căror formă se năștea în minte,
Dar sunt ca lebăda, fără cuvinte.

În pernă-am plâns pe cei care s-au dus,
Și-n copârșău, și lor le-am pus o pernă,
S-o ia cu ei, în ceruri, la Iisus,
Să-i fie moale ziua cea eternă.

Și când iubirile-mi s-au risipit prin lume,
Cu perna-n brațe, pieptu-mi încălzeam,
Și ca un țânc, pe-o plajă fără nume,
Pe pernă, lacrima, lăsa vagi urme,
 Iar eu singurătății mă predam.

Și știu că va veni și ceasu-acela
Când eu voi fi prieten infidel,
Când moartea m-o găsi cu capu-n perna
Ce mi-a fost sfetnicul cel mai fidel,
Și-o las aici, urcându-mă la cer.

Pernă de fulgi de gâscă, albi precum
Ninsorile din bărăganul drag,
Cui mai asculți tu spaime,vis și zbucium?
Te-or arunca..și-ai să m-aștepți în prag,
În pragul dintre secole și veac,
Să te despoi, fultucul să ți-l sparg,
Și fulgii-ți, ca și gândurile mele,
Să zboare-n vânt, purtând cu ei,
Bucăți din sarea lacrimilor grele,
Ce-au curs la fericire și dureri.

11 septembrie 2016
Dervent – locul regăsirii.

4 OCTOMBRIE 1997






Mai adâncă mi-e privirea decât apa Mării Negre.
Am trăit dureri în viață câte lacrimi sunt în cer.
Xilofonul n-o să cânte dacă nu-l lovești pe clape;
Inimii, în suferință, să iubească, poți să-i ceri.
Malul Dunării mi-e alin când, de dor, ard în suspine,
Iară Luna mi-e făclie pe cărările vieții.
Liliac în mai îmi este pieptul mamei mele sfinte;
Iasomie-mbătătoare, mângâierea-ți cu trandeți.
Am aprins în mine focuri care-n veci nu s-or mai stinge.
Nalt mi-e gândul, scurt popasul, sunt ca roua-n dimineți.

Tributar sunt celor care mă iubesc deși-s decât
Efemeră umbră-a umbrei, praf minuscul pe pământ.

Intru-n viețile altora și cu-n iureș le transform
Bombardându-le ființa cu explozii de iubire.
Ei devin ca universuri la-nceputuri de zidire,
Singur eu îmi știu valoarea: sunt un Zeu cu chip de om.
Când iubindu-te-anonim, îmi port Crucea… prin mulțime.

4 octombrie 2016.
Dervent.
fiului meu,
M.A.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

MORȚII NU SUNT CEI DIN MORMINTE! Predică revizuită la Dumnica Învierii fiului văduvei din Nain


Motto: „Tinere, ție îți zic scoală!

Frați creștini ortodocși,
În cadrul sfintei Liturghii de astăzi, s-a citit evanghelia uneia dintre cele trei învieri săvârșite de Mântuitorul sufletelor și ale trupurilor noastre, Iisus Hristos, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor, Dumnezeul tuturor oamenilor.
Era în primul an al propovăduirii. Iisus Hristos mergea cu mulțime multă după El, străbătând cetățile și satele Galileii neamurilor.  Alesese Hristos această provincie pentru că era cea mai sărăcăciosă, în ea trăind, în genere, evrei care se retrăseseră dintre neamuri, așa cum erau numite popoarele nonevreiești. Se născuseră și crescuseră până la o vreme afară din pământul lui Israel, și apoi se aciuaseră într-o provincie aflată la extremitatea regatului lui Irod. Alaiul acesta format din ucenici, bolnavi, și mulțimi curioase  să vadă ce minuni va mai face Hristos, ajunge la poarta unei cetăți mici, a unui sat numit Nain. Aici tocmai ce murise un tânăr băiat, singurul fiu al unei femei căreia nu cu mulți ani în urmă îi murise și soțul. Evreii își duc morții la groapă în ziua morții, și îi îngroapă în afara cetății. Astfel, cortegiul funerar care-l avea în frunte pe tânărul mort și pe îndurerata lui mamă se întâlnește cu alaiul acela gălăgios și vesel ce-L avea în mijloc pe Iisus Hristos. Și ne spune sf ap Luca faptul că Iisus la mamă s-a uitat:  de mamă se ocupă mai mult sf apostol căci auziți cum spune:„Și apropiindu-se pe porțile cetății, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și aceasta era văduvă.(…) Și văzându-o Domnul i s-a făcut milă de ea și ea zis: Nu plânge!”
Frați creștini, trist tablou ne-a zugrăvit astăzi Luca apostolul, medicul și pictorul. Hristos, care adesea tămăduia bolnavii, scotea demonii, și săvârșea tot felul de minuni, de obicei aștepta să fie rugat de cineva pentru a face acea minune. Acum însă, văzând durerea acestei mame văduve, care își ducea la groapă singurul fiu, îi înviază băiatul fără să aștepte măcar o privire de la mama a cărei inimă era sfâșiată de durere. Văzuse durerea inimii acestei femei. Iisus, ca Dumnezeu ce era, ascultase totuși o rugă. Ruga mamei care poate rupe cerul și coboarp îngerii pe pământ! Ruga mamei care poate, iată. învia și morții. Că deși atunci mama aceasta nici ochii nu și i-a ridicat de la trupul mort al fiului ei, totuși  Hristos a privit suferința ei ca pe o rugă. Și dacă așa cum spune Honore de Balzac, inima unei mame este un adânc în fundul căruia vei găsi totdeauna iertare, cu atât mai multă iubire vom găsi în inima Dumnezeului nostru Iisus Hristos Cel care a creat inima de mamă. Iisus Hristos s-a apropiat de năsălia cu care îl duceau pe tânăr și i-a zis: tinere ție îți zic, scoală-te! Iară el, zice Scriptura că s-a ridicat mortul și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Atât știm din Evanghelie. Scrierile apocrife vorbesc despre tânărul văduvei din Nain. Astfel avem numele văduvei, Ana, numele tânărului, Toma, care, după ce a fost înviat de Hristos, a trăit alături de mama sa, mărturisind Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Tocmai această mărturisire cu putere îi aduce lui Toma sfârșitul de mucenic după 15 ani de la Învierea Domnului.
Frați creștini, la toate slujbele înmormântării, ca și la toate slujbele rănduielilor pentru morți, Biserica Ortodoxă a rânduit să se citească o evanghelie pe care sigur ați auzit-o, însă nu ați ascultat-o, că doară una e să auzi și alta-i să și asculți. De aceea am să vă prezint aici două citate din ea, pentru că tot vorbim despre ducerea la groapă a unui mort. Evanghelia de la înmormântare, undeva pe la începutul ei spune astfel: „Adevărat, adevărat vă spun vouă că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și care vor auzi vor învia.” Iară puțin mai departe spune: „Nu vă mirați de aceasta, că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui; și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei.” Observați că mai întâi zice „că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul, și care vor auzi vor învia.”, iară mai apoi zice: „că vine ceasul când (fără „și acum este”) toți cei din morminte se vor scula. Păi ori învie doar cei ce aud glasul Lui, ori toți. Ei bine Frați creștini explicația este că Hristos le vorbea celor vii cu trupul, dar inerți cu sufletul, numindu-i „morți”, iară pe cei pe care noi generic îi numim morți, Mântuitorul îi numește cu sintagma „cei din morminte”, nu le spune morți, pentru că sunt doar cei din morminte. Noi, morții ambulanți, morții sufletești trebuie să ne trezim, mai ales când vedem cum moartea e singura certitudine a vieții, moartea ca și prag necesar al porții spre veșnicie. Să auzim și noi cei morți sufletește glasul lui, căci toți câți vom auzi, vom învia. Care-și vor astupa urechile la glasul Evangheliei morți vor rămâne și în viață fiind, nu doar în morminte. Și multe învățături am mai putea desprinde de aici, însă zic să ne întoarcem privirea spre tânărul fiu mort al femeii văduve din Evanghelia sfântului Luca, doctoral și pictorul.
Dacă tânărul acesta care era dus de lumea din cetate spre cimitir să fie îngropat, dacă acest tânăr plâns de mama lui nu îl întâlnea pe Hristos, se îngropa. Așa și tineretul de astăzi: este împins de lume, de anturaj, de system, spre groapă. Și dacă nu se va întâlni cu Hristos, sfârșește aruncat în cimitirul istoriei. Familia nu le mai este de mult un cadru cald care să dospească aluatul sufletesc care să deie șanse unei creșteri morale, școala nici măcar nu-și mai propune să creeze valori. Și așa tineretul e cărat spre mormânt, fără nădejde, fără viitor, fără idealuri. Numai Hristos ne mai salvează, ca pe tânărul mort, zicându-ne tuturor: tinere, ție îți zic: scoală!!!
Haideți frați creștini să privim societatea de azi, cu precădere pe cea creștină și cu atât mai mult pe cea românească. Câte mame mai plâng astăzi pe fii lor? Fii lor care sunt morți sufletește? Nu arătăm cu degetul spre tineret, înfierându-l că a devenit rău, neascultător, fără Dumnezeu, sau dacă au Dumnezeu acesta se numește dorința de căpătuială rapidă, plăcerile trupului, pierderea timpului. Nu, nu-l înfierăm pentru că ei sunt produsul harababurii societății contemporane. Însă am mâhnirea de a vedea că  nu mai există mame să plângă la căpătâiul acestui tineret, și nu numai a acestui tineret. Nu mai avem mame care să plângă mortul acesta, societatea românească, pe ansamblul ei, care este un mort care merge spre groapă. Toate membrele acestui mort sunt reci și inerte. Social, economic, politic, dar mai ales spiritual și duhovnicești ne aflăm într-o letargie, ca să nu spunem déjà moarte. Și dacă mai sunt tineri buni și frumoși spiritual aceștia sunt invidiați și atacați chiar și din mijlocul familiei. De câte ori vin tineri și se plâng că părinții lor nu-i lasă la biserică. Nu numai că nu se duc ei. Ele, mamele mai ales, care ar trebui să fie un exemplu de trăire creștină pentru întreaga familie, Dumnica, atunci când în Biserica Ortodoxă, Hristos coboară iară aici, în noua Galilee a neamurilor, și caută, așteaptă la poarta inimilor noastre să mai găsească un tânăr să îl învieze și să îl deie mamei sale, ele se ocupă cu activități mai mult sau mai puțin vinovate, sau sigur nu binecuvântate. Trebuie să înțelegeți că Ortodoxia (religia în general și creștinismul într-un mod cu totul special), crește în inima copiilor iubirea de frumos. Învățați-vă copiii să asculte muzica de calitate, să citească, să respire aer în natură, să comunice cu cei de vârsta lor, dar mai ales să meargă la biserică. Aduceți-i de mână aici, în Casa lui Dumnezeu, și vă vor fi sprijin la bătrâneți, vă vor ține de mână la ceasul morții voastre, nu vor fi niște străini printre străini, ci vor fi fiii voștri care-au învățat ce este iubirea, de la Cel ce e Iubire, de la Hristos. Nu spunem că marile simfonii ale geniilor culturale ale secolelor trecute nu zidesc ceva în om. Dar muzica religioasă, bizantină, hrănește nu doar moral ci și spiritual.  Dar pentru aceasta trebuie să fie învățați de mici. Obișnuiți-vă copii cu natura, cu slujba ortodoxă. Sunteți aici părinți, părinți care ați născut copii după perioada comunistă, când avem libertatea exprimării credinței; și totuși vă întreb, eu și Hristos: COPIII VOȘTRI UNDE SUNT? Ia priviți atent, nu cumva îi duce diavolul la groapă, și nu-I plânge nimeni? Nu cumva în timp ce voi, părinții lor, preocupați să le adunați averi pe care ei, nemuncindu-le, le aruncă și le cheltuiesc pe plăceri și patimi ucigașe de suflet, pe droguri, pe fumat, pe alcool în exces, și se ucid și trupește și sufletește, că ajung robi ai patimilor. Și când voi vedeți e prea târziu, prea târziu. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Pe Hristos, care este singurul care poate să învieze acest tineret, l-ați scos din inima lor. „Ce atâta biserică? Nu te mai duce dragă, nu vezi ce fac popii? Nu te mai duce! Ai credința în suflet și gata! Ce-ți trebuie?” Ucigătoare de prunci sunt mamele care vorbesc așa în casă!!! Ucigătoarele propriilor copii. De ce ? Pentru că, mergând după principiul acesta, că credința nu e musai să ți-o și trăiești arătându-ți apartenența la o comunitate ortodoxă, în cadrul Ortodoxiei, acești copii, când vor ajunge mari nu vor ști să își exteriorizeze sentimentele nici față de oameni și nici față de părinții lor. De ce să îi ajut? Îi iubesc în inimă și nu e necesar să le arăt. Eu am viața mea. Credința fără fapte moartă este. Și una dintre fapte este și aceasta: mersul al biserică, aici, în Ortodoxia noastră bimilenară, primită de la moși și strămoși și pe care avem datoria de a o preda fiilor și fiilor fiilor noștri, cât mai curată și nealterată. Și ca să înțelegeți că mersul la biserică este absolut necesar dacă vreți să aveți un suflet sănătos și riguros, vă provoc la un exercițiu de imaginație. Corpul nostrum este, conform științei, peste 70% apă. Și totuși bem apă. și fără mâncare mai putem trăi, dar fără apă sigur nu. Sufletul nostru este scânteie Divină, și are nevoie de hrană divină. Aici, în Biserică, vin îngerii și adapă sufletele, aici le putem spăla și primenii, prin sfânta spovedanie la preotul duhovnic, aici puteți plânge morții pe care-i aveți în neam, morți sufletește care nu se mai deslipesc din fața computerelor, morții care nu lasă tutunul, morții care sunt déjà prea îndoctrinați de spiritul de turmă care a fost inoculat în ei de media aceasta vândută intereselor ocultelor. Și oricât le spală ei creierii, le spală cu lături, că tot mai murdară le e gândirea. UNDE dacă nu în Biserica unde ți-ai îngropat tatăl, mama, bunicii, ai făgăduit soțului în fața lui Hristos că doar moartea te va despărți, ți-ai botezat copilul în Ortodoxie, unde dară, dacă nu aici, să poți să-ți lași spiritul să-și tragă puțin sufletul după toată goanna aceasta aproape nebună a vieții cotidiene.
Însă mamele de azi sunt prea ocupate cu credința în vrăji și horoscoape. Cât ele stau cu nasul și cu sufletul în televizoare copiii se sluțesc sufletește cu pornografiile, cu drogurile. Dureros este. Spovedim tineri care fumează de la vârste fragede, de pe la 7 ani și mai mici, și mamele încă nu știu. Nu știu, fie că nu au timp să știe, fie că nu le pasă, fie că fumează și ele și nu mai simt mirosul de tutun.
Haideți ca măcar acum, în ceasul acesta, să punem început bun și să ne aducem copiii la Hristos, la Izvorul iubirii. Cum? Citindu-le de mici din Scriptură, învătându-i tradițiile, și explicându-le de ce se fac cele ce se fac în Ortodoxie. Aducându-i la spovedanie de mici, de la 7 ani spun sfinții părinți că trebuie spovediți copii. Dar ce te faci că te lovești de gaițe: dar ce păcate are băiatul meu? Nu e vorba că are, e vorba că trebuie să se obișnuiască cu taina spovedaniei, pentru că așa cum copilul are nevoie de timp să învețe să meargă, să vorbească, să citească, tot așa are nevoie de timp să învețe corect să se spovedească.  Și să fim sinceri, în ziua de azi are prilejuri prea multe de păcătuire. Internetul este o sursă de bombardament informațional, și orice imagine mai indecentă în inima copilului naște senzații pe care nu le-a mai trăit, iară în mintea lui naște întrebări cărora le va căuta răspuns. Dacă părinții sunt tot preocupați cu munca și nu au costruit o punte de legătură între ei și copil, atunci acesta, tot mai timid și mai izolat, se va duce în lumea lui să-și găsească răspunsuri. Și lumea lui care se deschide cu un singur clic este lumea virtuală. De aceea trebuie de fragezi să le creem o lume spirituală. Aici , în ortodoxie  să-i semănăm în inimă iubirea de frumos, frica din iubire, de părinți , de frați, de natură, de Cer. Învățați-vă copii să se roage, și metoda pedagogică cea mai la îndemână este propriul exemplu. Învățați-l și ve-ți culege roadele iubirii, că Hristos nu minte. Spune că dacă dai, însutit vei primi. Dă iubire, credință și nădejde copiilor tăi, și vei primi înapoi, la vremea în care bătrânețile vor face inima ta să spună ca și psalmul: „nu găsesc nici o bucurie în vârsta aceasta”, ei, copiii crescuți în biserică vă vor fi licărirea care vă va lumina calea spre veșnicie. Și dacă aveți fii morți sufletește din negrija voastră sau din furtunile vieții, plânge-ți aici, în fața lui Hristos și a Maicii Domnului și rugați-vă cu lacrimi pentru a lor înviere spirituală. Credeți-ne frați creștini că nu vom ieși din criza aceasta morală, dacă nu ne întoarcem cu inima și cu toată ființa noastră la Dumnezeu care este iubire. Haideți să rămânem noi iubire, deși ei ne vor ură. Încheiem aducând în sprijinul celor afirmate cuvântul plin de lumină al părintelui Arsenie Papacioc, cel ce a fost victimă a represiunilor comuniste, dar a fost și flacără luminoasă, biruitoare a tuturor torturilor fizice și psihice suferite 14 ani de zile în pușcării și alți mulți ani în hărțuiala securității. Iată ce spune părintele Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită:
„Sfântul Grigore de Nyssa, fratele sfântului Vasile cel Mare a fost întrebat:
-         Ce zici despre om?
-         Omul? Este copleșitor și de neînțeles”
Dumnezeu păstrează încă taine despre om necunoscute nici de îngeri, pentru că omul este singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este și El copleșitor și de neînțeles. Deci avem mare privilegiu, însă și mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu știi că exiști cu un sens și de asemenea să nu te cunoști cu adevărat. Și mai grav decât acestea este să te găsească moartea într-o astfel de stare !” Amin.


joi, 8 septembrie 2016

HAI, TOAMNA MEA





Hai, toamna mea, să ne iubim febril
Pe frunze moarte, reci, și-n putrezire!
Să te pătrund de viață, și corpul să-ți transpire,
Tot mirosind a moarte și-a steril.


Hai, toamnă, să îmi fii mireasă!
În noaptea nunții să te-așterni pe pat.
Cu mâna plină de ciulini să te dezbrac,
Și să-mi devii singura mea nevastă.


Apoi, a mea fiind, să pleci năucă,
Să te înfigi în ramuri de salcâm,
Să preacurvești cu șerpi pe caldarâm,
Să desfrânezi cu greierii pe-o nucă.


Și iarna să te-alerge, să te-ajungă,
Să fugi, migrând pe-o trestie-ntr-un mal
Să te căiești că ai avut bărbat,
Și, din mireasă, ai ajuns o curvă,
O, Toamna mea, mireasă pe un pat
De frunze moarte care vor să fugă
Când vânturile patimilor bat.


6 septembrie 2016 .
Deasupra lumii

CUVINTE NEROSTITE




A sosit vremea ce-o știam venind;
Era în firea firii ca să vină,
Îns-am sperat, cu vremea-mbătrânind,
Pe cale, alte treburi s-o rețină.

Dar, dup-o viață plină de iubire,
După dulci clipe, clipe dulci cărând,
Ca după ploaie, raze de sclipire,
Lucea a morții coasă-amenințând.

Și veșniciile s-au condensat în clipe,
Și clipele s-au prefăcut secunzi,
Și tu, ca perla ce străluce-n cochilie,
Parcă grăbeai, spre groapă, să te-ascunzi.

Și vis îmi pare, și coșmar îmi este,
Momentu-acela-n care, împăcat,
Te-ai rostuit, ca bine să îți fie,
Și ai murit… dup-un adânc oftat.

Albastru violet îmi era cerul.
Albastru, precum ochii tăi ades,
Și brusc a moarte apăsa aerul.
Și mă căzneam să dau vre-un scop, vre-un sens,
Acestui ultim act neînțeles.


Și… m-am trezit la căpătâiul crucii,
Acesteia ce-o ai la căpătâi,
În creieri îmi cântau surd cucii,
Și brusc am devenit al nimănui.

De lângă brațul crucii tale-ți privesc brațul
Ce m-a purtat pe brațe-atât de demn,
Atunci când pașii-mi nu mai țineau pasul
Cu mersul tău ferm și solemn.

Nimic nu va mai fi ca înainte!
Ce-a fost nainte sigur nu va fi..
Degeaba-ți tot promit că-ți sunt cuminte,
Că tu cuminte ești, și-ai fost, și-oi fi..
Și-acum și-n vecii toți care-or mai fi,

Tată ce ai blândețea în cuvinte,
Chiar și acum când nu pot fi rostite.

7 septembrie 2016.
Mănăstirea Dervent.

marți, 23 august 2016

SPOVEDANIA TATĂLUI MEU



SPOVEDANIA TATĂLUI MEU

(Acesta este cuvântul pe care-l pregătisem pentru tata, la înmormântare. Nu am mai fost în stare să spun totuși nimic. L-am scris cu exact o lună înainte de ziua înmormântării ...)

Doamne,
Astăzi, când gura mea a tăcut, îți grăiesc numai Ție.
Astăzi, când ochii cei verzi-albaștrii stau închiși pentru lumea aceasta în care m-am străduit să trăiesc cum am crezut eu că ți-e Ție pe plac, te privesc rugător și-Ți vorbesc:
În viață fiind am privit frumusețea din tot. Am privit frumusețea copiilor mei. Frumusețea lor creștea sub privirile mele verzi, sub privirile mele tăcute-n iubire pentru ei. Azi ei plâng pentru mine. Primește lacrima lor ca pe o apă a botezului meu. O apă a fluviului de cuvinte care cer iertare pentru patima din privirile mele. M-am zbătut să îi cresc frumos, și din iubire pentru ei am fost nedrept uneori cu Tine, am fost nedrept uneori cu mine. Copiii mei sunt florile pe care Ți aduc Ție, Multmilostivule.
Astăzi, picioarele mele se odihnesc de truda cotidianului. Picioarele lor vor bate drumul spre mormântul meu. Socoate și acești pași ca venind spre templul iubirii și mă iartă că nu am călcat adesea pragul templului tău. Mi-am creștinat copiii într-o vreme în care mai marii lumii nu-mi dădeau voie. Mi-am condus femeia la altarul tău Doamne, și mi-am îngropat părinții în pământul plin de oasele străbunilor mei, aici unde mă voi odihni și eu până vei vrea să mă strigi iar spre veșnicia păcii Tale.
Copil fiind am visat să-Ți fiu preot. Am crezut apoi că pot face lumea mai bună. Nu am reușit decât să-mi cresc copiii în lumina străbună a Ta. Luminează-mi Tu de acum calea cu lumina din sufletul lor, a copiilor și nepoților mei. Din ochii mei verzi fă să răsară florile nădejdii în inima lor. Nădejdea că Tu mă ierți pentru toate neajunsurile firii mele omenești.
Mâinile acestea, acum inerte, au tot muncit pentru ei. Adesea Te-am confundat pe Tine cu ei. Și vină mi-o fi, și rușine mi-ar fi, dacă n-aș știi că ei sunt tot ce am putut să îți aduc la altarul Jertfei Tale. Eu nu mai am lacrimi. Inima mea s-a rupt de-acum în șase mari bucăți. Șase zile Ți-a luat Doamne să faci o lume. Cinci bucăți din inima mea s-au sălășluit în copii și în soție. Și ce copii… și ce soție. Doar o fărâmă din mine vine la Tine astăzi. Fii bun, așa cum Te știu, și dă-mi pacea Ta, pentru ca și ei să trăiască și de acum încolo în pacea Ta.
Doamne, tu știi că am avut cum să-mi fac averi. Am avut funcții și ranguri care mi-au deschis poarta spre îmbogățiri nedrepte. Nu m-am priceput decât să-mi feresc copiii de minciuni și nedreptăți, fugind eu însumi de minciuni și nedreptăți. În chinurile bolii mele am avut lacrimi mai ales pentru suferința pe care-o vedeam în ochii soției mele, în ochii fetelor mele și-n glasul fiului meu unic. Doar tu poți cântări vina din anii tinereții mele. Doar Tu poți cântări vina trecutului meu zbuciumat. Și de aceea te rog, pune în balanța judecății Tale risipa de iubire săvârșită de mine pentru toți frații mei, pentru toți copiii mei, pentru singura mea soție iubitoare, pentru toți oamenii care mi-au cerut ajutorul când încă-i puteam ajuta.
Te rog tăcut să îmi ierți stângăciile vieții.
Astăzi, când copiii mă duc la poarta veșniciei, ca pe un prunc, și mă lasă aici… amintește-ți că și eu i-am ținut de mână în primii pași din viața lor, și ai milă de sufletul meu prăfuit. Spală-l cu lacrimile lor, Doamne Iisuse Hristoase. Amin.
20 iulie 2016.

NOAPTEA MORȚII TATĂLUI






Se-nalță luna peste urbea asta,
Luna rotundă, rece, ca un ochi de sticlă
Al îngerului morții, ca năpasta
Ce umblă-n aer și în suflet pică.

Și crește luna, se mărește-n cer,
Și morții-i crește pe pământ penumbra,
În suflet și-n plămâni purtăm cancer
Să-l dăm, pe gratis, celor ce-or urma.

Se uită Luna în orașul hâd,
Plin de țigani și curve la produs.
E țara-n care bolile se vând
În farmacii, cu morți la preț redus.

Și crește Luna, viața-mi se consumă
Între-un oftat și un suspin profund…
Hai, Tată, spune-mi „noapte bună!”
Și fugi, că urbea ne-a uitat de mult,
Răsai în Augustul cel bun și blând;
Precum în cer, așa și pe pământ!

18 August 2016
Călărași.
În noaptea zile ducerii tatălui meu.

luni, 22 august 2016

SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE!





Așa spuneam de câte ori intram în apartamentul nostru.
Așa i-am zis și în dimineața zilei în care a plecat de pe tărâmul acesta, spre un alt tărâm, spre celălalt. Avea în dimineața aceea o privire îngrozită. mai apoi, spre prânz, privirea i s-a îmbunat, fața nu mai exprima teamă, ci liniște. 
Culmea e că atât cât a fost în viață am putut să scriu despre moartea tatălui meu, despre tatăl meu în pragul morții, sau dincolo de ea. Am scris cât era viu, chiar și un testament. Aveam de gând să-l citesc la catafalc. Nu am mai citit nimic. Tot ce-am scris nu s-a comparat cu cele 4 zile și nopți de agonie. E zbucium dincolo de înțelegere, este o forță care te ține în viață, deși toate celelalte seamănă moarte-n jur. Noi vorbeam în șoaptă, parcă să nu-i tulburăm somnul, deși tata încă se zbătea între viață și moarte cu o putere care nu mai era demult omenească. Atunci mi-am dat seama că ceea ce văd e posibil doar dacă Tata devenise înger, dacă Tata era de fapt înger dintotdeauna și doar noi nu-i vedeam aripile, sau dacă Dumnezeu însuși se coborâse să-l îmbrățișeze pe Tata.
Acum nu sunt trist. Acum parcă nu am lacrimi decât în taina chiliei. Acum am devenit mai rău. Mai rău decât eram. Parcă aproape urăsc lumea că nu s-a oprit în loc. Mă enervează Dunărea pentru că încă are neobrăzarea să curgă, mă enervează orașul cu zgomotele lui nocturne, mă enervează Soarele, cu lumina lui blândă de August, mă enervează Luna plină care a fost în acea noapte de August în ziua în care tata se rupea de trup. Mă enervează râsul zglobiu al copiilor de prin parcuri. Amărâții de ei, nu știu prin ce vor trece peste doar două decenii, și unii chiar în vârste mai fragede.
 Un singur lucru mă liniștește: Derventul. Când am ajuns, după înmormântare, aici, acasă, în locul regăsirii, tot ce trăisem în acele 5 zile și nopți mi-a părut doar un coșmar care-a trecut, și m-am trezit într-o dimineață de August, cu tot soarele așezându-se spre apus, cu fața zâmbind spre mine. Iar eu eram sus, pe dealul Derventului, pregătindu-mă de slujbă. Și-am cântat: Fericit bărbatul care în calea necredincioșilor n-a umblat și pe scaunul păcătoșilor n-a șezut. Și l-am fericit pe tata.... La culcare îi privesc fotografia și-i spun iară: SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE! 
 

vineri, 12 august 2016

DACĂ-N NOPȚILE DE VARĂ



DACĂ-N NOPȚILE DE VARĂ

Dacă-n nopțile de vară
Greierii nu au vioară
Ar fi noaptea mult mai tristă,
Nici iubirea nu există.

Dacă-n noaptea lui Cuptor
Luna s-ar lăia cu-n nor
Iubirea n-ar avea patos
Și traiul ne-ar fi anost.

Dacă-n nopțile aride
Poeții n-ar avea rime
S-ar umple spitalele,
S-ar înmulți boalele.

Dacă noaptea broaștele
Și-ar opri concertele
Geaba-ar curge Dunărea,
Geaba-ar plânge salcia,
N-ar mai fi nopțile albe
Ca iubirile să-mi scalde.
30 iulie, orele 00
Dervent

MOARTEA




Ca o ceață pe câmpuri și văi,
Ca o pâclă ce-ascunde cărări,
Ca un crivăț ce-asmute potăi,
Spre mine-ți porți, moarte, bolnavi, pașii tăi.

Ca clinchetul straniu de țurțuri pe mal,
Ca țipătul buhăi, în nopți de opal,
Ca zbateri de aripi și tropot de cal,
Te-apropii, tu, moarte, de-al meu piedestal.

Ca Dunărea care tot sapă-n nisip,
Ca arma, în mâna soldatului trist,
Ca strigătul ultim, pe cruce-al lui Hrist,
O, moarte, în oasele mele-ai venit.

Ca spuza-n cuptorul cu pâine la copt,
Ca-ntr-o răspântie, potcoava mânzului mort,
Ca o aiurea durere în cot,
Tu, moarte, venit-ai, și-ai pus punct la tot.

Îngăduie-mi, totuși, din lume, să-mi sui
Iubirile mele trăite hai-hui.
Și pleacă acum! Și vino, te rog,
Când Luna e plină, când îngerii dorm,
Vino tiptil…și sărută-mă-n somn!

13 August 2016,
Deasupra lumii.

sâmbătă, 16 iulie 2016

TATA





Tată-al meu care cândva răsăreai ca o sulfină,
După vremurile bune sufletu-mi adânc suspină.
După zilele acelea când veneai zâmbind pe cale
Inima mea se oftică, și te-așteaptă pe cărare.

Tată-al meu, ce semeni bine cu statuia unui dac,
Ce să-i dau eu veșniciei, iară tânăr să te fac?
Tu, Hristoase, cere-mi zile, zile vieții să-i adaogi,
Să-mi văd tatăl în putere, cum era mai adineauri.

Te-ai uscat precum un arbor, ca o frunză-n vânt te-ai dus,
Tată bun, cu ochi smarald, suflet cald ca luna august.
Și mi-e dor, și mi-e angoasă să mă uit cum te topești,
Cum ființa-ți  trece molcom către tainele cerești.

Lacrimile-mi nasc cuvinte, și cuvântul sun-a plâns,
Tată-al meu, care în mine te-ai topit și te-ai ascuns.
Ce viață mai e asta, când sub soare nu ai tată?
Râdă viața-n toată lumea, viață nu-mi e, ci corvoadă,
Că neputincios te străjui, azi, pe patul suferinței,
Și-ți privesc privirea caldă licărind sclipirea vieții
Precum soarele se-aprinde în răcoarea dimineții.

Hai, ridică-te, tătucă! Mai răsună-ți peste mine
Vocea ta de altă dată, că mă-nnec în reci suspine!
Dervent.
17.07.2016
Orele 6 dimineața.

sâmbătă, 2 iulie 2016

SFINȚII ROMÂNI





Frați creștini ortodocși români,
Astăzi Biserica noastră strămoșească Ortodoxă, face pomenirea tuturor sfinților pe care i-a dat neamul acesta românesc, de la încreștinarea lui de către primul apostol chemat de Hristos la apostolat, sfântul Apostol Andrei, până la ultimul martir al neamului, la ultimul monah smerit care-și dă sufletul acum, când vorbim, după o viață smerită de rugăciuni și nevoințe călugărești. De cinci ani de zile de când, cu binecuvântarea părintelui stareț țin cuvânt aici, pe soleea Derventului nu am cuvântat niciodată în această această zi, pentru că îmi e greu să cuprind în cuvânt toată jertfa acestui neam adusă pe altarul credinței Ortodoxe, și sunt convins că și acum cuvântul îmi este sărăcăcios, pentru că greu îmi este să cuprind cu mintea și să vibrez cu inima toată înălțimea trăirilor în Duhul Sfânt a sfinților neamului. Și pentru că Biserica astăzi nu-i pomenește nominal, ci doar de obște, am să încerc să mă conformez și eu, pomenind nu atât numele lor, cât faptele, jertfa, nevoințele, și sfârșitul lor în Harul Duhului Sfânt.
Ne aflăm la mănăstirea Dervent, mănăstire așezată pe pământul bun al Dobrogei românești. Aici avem mărturie peste veacuri a creștinismului acestui neam, crucile de leac. Aici mulți români și-au spus năcazul și și-au găsit alinarea în suferințele lor sufletești și trupești, udând cu lacrimile lor brațele crucilor de leac. În Dobrogea ajungea și sfântul Andrei, apostolul românilor, și ne-a lăsat mărturie a trecerii lui izvorul cu apă binecuvântată de aici, de la Dervent, dar și peștera în care-a viețuit, a propovăduit, a vindecat și a pregătit preoți și episcopi pentru aceste meleaguri, în perioada paleocreștină. Apoi la doar puțin peste cincisprezece kilometrii de noi, dincolo de coada ghiolului Bugeac, aflat în fața mănăstirii, se găsesc (acum pe teritoriul Bulgariei), peșterile care-au servit ca loc de isihie pentru pustnicii discipoli ai lui Zamolxes, inițial, și apoi a discipolilor lui Hristos. Peșteri cu mare încărcătură spirituală, care atestă că dintru început atât daco-geții, cât și noi, urmașii lor am năzuit spre o viață de retragere contemplativă, de isihie. Câți sfinți neștiuți s-or fi săvârșit acolo, după o viață de sfințenie? Avem apoi cetatea Adamclisi, cu cele șapte basilici, și cu cei cinci sfinți mucenici ale căror sfinte moaște au fost descoperite în cripta de sub unul dintre altare. Nici numele lor nu ne sunt cunoscute, ca și al atâtor martiri din timpul prigoanelor împotriva creștinilor din secolele unu, doi și trei, până la edictul de la Milan, dar și după acest act. Construirea Canalului Dunăre-Marea-Neagră, unde iar și-au dat viața, în lagărere de muncă silnică, atâția români care au refuzat să deie mâna cu fiara roșie ateistă, a scos la iveală bisericuțele din cretă de la Murfatlar. Astfel sufletele noilor martiri de la Canal, s-au îmbrățișat cu cel al martirilor creștini care fugeau de furia hoardelor păgâne, ascunzându-se sub pământ în acel minunat labirint, o adevărată cetate săpată în stâncă, pline de însemne creștine, ba chiar și de morminte creștine ale celor ce s-au săvârșit acolo, în condiții doar de Dumnezeu știute. La Pietreni, tot aici, în sudul Dobrogei, stau mărturie a vieții intense religioase, din primele veacuri creștine, bisericile rupestre, în care tot așa, se ascundeau de năvăliri barbare, creștinii primelor veacuri. Câți or fi murit pentru ași apăra nevoile și neamul, credința și tradiția, și poate chiar taina existenței acestor biserici săpate sub pământ.  Apoi toată Dobrogea este presărată de vestigii istorice, de oasele martirilor pomeniți în martiologii aflate la Roma, ori la Constantinopol, și pe te miri unde în lume. Să vorbim oare de Niculițel-Tulcea cu cele trei biserici scoase din pământ? Bazilica paleocreștină, ridicată după anul 370 în timpul împăratului Valens, deasupra criptei martirice în care s-au descoperit în anul 1971 moștele sfinților Zotic, Atal, Camasie și Filip; Apoi așa numita „Biserica Treflată”, datată secol XI, de pe dealul Niculițelului dar și biserica „Sfântul Atanasie”, datată spre a doua jumătate a secolului al-XIII-lea, arătând iară și iară continuitatea vieții și a tradiției creștine de aici. Apoi cum să uităm de Tomis, Calatis, Noviodunum-Isaccea, Cernavodă, Durostorum-Silistra, Halmiris -Murighiolul de astăzi- cu sfinții mucenici Epictet preotul și Astion monahul, doctori fără de arginți, ale căror moaște au fost descoperite în anul 2001, și pe care le avem și noi spre închinare, în absida cu Sfânta Cruce; sunt cele mai vechi sfinte moaște descoperite pe teritoriul României.
Sărind apoi peste veacuri, trebuie să amintesc, aducându-vă iară inima în Dervent, că la doar trei kilometri de mănăstire este, pe Dunăre, insula Păcuiul lui Soare, unde încă puteți vedea ruinele unei cetăți bizantine care găzduia Mitropolia Vicinei, de unde a fost chemat primul Mitropolit al Țării Românești, sfântul Iachint de Vicina. Și se îngemănează astfel tradiția de peste un mileniu a vieții creștine de rit bizantin a Dobrogei, cu viața tihnită, în același rit Ortodox a românilor de peste Dunăre. Alături de sfântul Iachint, ar trebui să vorbim despre toți cărturarii români care-au scris cu caractere kirilice apoi latinești, dar în graiul românesc, slujbele și Sfânta Scriptură, indiferent că vorbim despre sfântul Antim Ivireanul, diaconul Coressi,  sfântul Andrei Șaguna, macedoromânul ajuns mitropolit în Ardeal, ori despre Dimitrie Cantemir, și câți alți călugări caligrafi pe care istoria nu-i mai pomenește, dar care-au adus jertfa lor pentru păstrarea identității spiritual-religioase, de limbă și neam, a românilor.
Neamul acesta românesc, dintru formarea lui a dat sânge, lacrimi și sudoare pentru păstrarea identității. Indiferent că vorbim despre țăranul de rând, care-a născut și dăinuit veșnicia în vatra satului lui, unde în centru și-a așezat biserica, și aproape totdeauna, gard-în-gard, școala și cimitirul, sau că vorbim despre domnitorii și oamenii de stat care și-au dat unii sângele, alții copiii, alții și-au folosit abilitățile diplomatice pentru a păstra Ortodoxia curată și neîntinată de vânturile ereziilor și a schismelor care-au bătut și peste aceste meleaguri. Așa se face că, așa cum spune Simion-Mehedinți, noi, românii, nu am născocit nici o sectă. Nici o erezie nu își are obârșia în neamul nostru, așa cum nici nu am fost năcinați vreodată de războaie religiloase, cum au fost Constatinopolul sau Roma. De ce aceasta? Pentru că românul este în structura lui ființială creștin de rit răsăritean.
Să pomenim aici și de ardelenii care s-au jerfit ca să aibă dreptul la școli în limba lor, la slujbe în limba lor românească, să aibă dreptul să-și jelească morții în limba strămoșească, românească și să-i înmormânteze după ritualul Ortodox. PE câțiva dintre ei îi avem în calendare, dar câți or mai fi murit prin închisorile Habsburgilor, sau prin cătunele transilvane, cerând dreptul la identitate, de la un imperiu ce îi voia otova cu hunii? Azi îi pomenim și pe Basarabenii deportați în Siberii fără de sfârșit, pentru că au refuzat să vorbească limba muscalului, și să lepede crucile de pe biserici și de la gât. Dar și pe basarabenii care-au răbdat foametea, sau pușca armatei roșii, ori ura evreilor, pe fiecare, care pe unde și-or fi dat viața pe pământul molcom de dincolo de Prut. Azi pomenim pe sfinții închisorilor, și pe martirii din Decembrie 1989, și pe cei care și acum luptă pentru apărarea identității noastre ca neam și ca patrie, în cloaca aceasta a globalizării, tot mai șubrezită de propriul sistem corupt care-a născut-o.
Însă, frați creștini, astăzi nu-i pomenim doar pe sfinții aceștia despre care, foarte pe scurt și fugitiv v-am grăit. Astăzi pomenim și pe mamele acestora. Astăzi pomenim și pe dascălii acestora. Astăzi pomenim și pe preoții care i-au botezat și au insuflat în inima lor dragostea până al jerftă pentru Ortodoxie și Neam. Și pomenindu-i, așa cum spune sfântul apostol Pavel, trebuie să privim la faptele lor, la felul cum și-au săvârșit viața, și să le urmăm credința și jertfa. Avem nevoie de mame care să nască prunci, să-i învețe iubirea de semeni, de neam, de Dumnezeu și tradiția bimilenară creștină. Avem nevoie de dascăli care să se lupte cu sistemul acesta și să deie copiilor repere adevărate de urmat, amintindu-le ce-am fost și ce trebuie să dorim să redevenim. Avem nevoie de preoți dedicați vocației, care să spună răspicat, ca și părintele Arsenie Papacioc: SINGUR ORTODOXIA! Neamul acesta, am mai spus-o și trebuie să o repet, este o enigmă în fața mai marilor lumii de peste veacuri, și a celor de acum. Cum de suntem singurul neam latin înconjurați de popoare slave și de huni, și cum de suntem singurul neam creștin-ortodox, într-o lume a latinității catolice? E de datoria mamelor, a familiei, a școlii românești, a preoților mai ales, să le amintească fiilor, tinerilor, că suntem ceea ce suntem doar prin Harul lui Dumnezeu, cel care ne-a apărat Adevărul, El fiind Adevărul nostru: IIsus Hristos, închinat în sfânta Treime, Maica Sa cea Preacurată, la care românul, talpa, are atâta evlavie, că și-a numit patria, Grădina Maicii Domnului, Sfintele icoane și toată manifestarea aceasta tihnită a Ortodoxiei cu sfintele ei Taine.
Să punem dară început bun, astăzi, de sfinții români de pretudindeni și din toate veacurile, să ne întoarcem mai abitir spre viața lor și să le urmăm exemplul, cinstitu-le astfel jerfa supremă, sfințenia lor. Închei amintindu-vă că părintele Arsenie Papacioc a adormit cu o mare nădejde în viitorul neamului, privind spre tinerii care mergeau la sfința sa, cănd spune că crede în viitorul acestui neam, și nu pentru că a avut un Ștefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul sau un Mircea Cel Bătrân, în Valahia, și nici pentru Matei Corvin din Ardeal. Ci pentru că „NU A UITAT GLASUL CLOPOTULUI!” Și îmi permit să completez, parafrazându-l: Știți cum sună pe românește clopotele bisericilor noastre? Nu big-bang. Ci SINGUR-ORTODOXIA! Amin!
3 iulie 2016.
Dervent